Sonetul, spunea, cu dreptate, jucîndu-se puțin, Ștefan Aug. Doinaș este „o instituție italiană, cu sucursale în toată Europa, la fel ca papalitatea“. Sucursala de la noi s-a deschis în secolul XIX, cu Asachi, Ion Heliade-Rădulescu, Macedonski și, firește, Eminescu, apoi, s-a consolidat, în moderni tate, prin Vasile Voiculescu, Al.Philippide, Blaga, Arghezi, Ion Barbu, Ion Pillat, G.Topîrceanu, Mihai Codreanu; frapantă este soarta pe care o are sonetul în poezia noastră de azi, pentru că, iată, deși e o specie care părea că aparține unor paradigme lirice demult apuse, „tiparul“ revine, este reluat intens, cu pasiune, aproape, de poeți, precum Nina Cassian, Constanța Buzea, Leonid Dimov, Șerban Foarță, Tudor George, Emilian Marcu, Grigore Hagiu, Ion Ho rea, Radu Cârneci (care e și autorul unei Antologii a sonetului românesc), Teodor Pîcă, Aurel Rău, Dan Botta, Horia Bădescu, cu ale sale Ronsete etc. Printre aceștia, Horia Zilieru care, după mai mul te „tatonări“ preliminare, mai ales, în volumul Doamna cu sonetul, consacră sonetului două dintre cele mai recente cărți, Ma nuscrisul de la În viere, în 2013 și, acum, în urmă, Mirungere. Din colo de opțiunea pentru „forma fixă“, în care se regăsește alături de „mode lele“ sale, declarate în dese rînduri (Emi nescu, Arghezi și Ion Barbu) – și, pentru a întări toa te aces tea, Horia Zilieru schițează un mi cro eseu plasat la finalul recentului volum, intitulat, cu versul poetului din alt veac, „Să simt plutind deasupră-mi geniul morții“ –, Mirungere se fixează în profilul știut al unui poet pe care Eugen Simion îl numea „ultimul suprarealist“.
Poemele din Mirungere, ca, de altfel, toată poezia lui Horia Zilieru sînt foarte elaborate, par te dintr-un angre naj care se mișcă din prezent spre trecut, din paradigma de sensibilitate a omului de azi spre orizontul îndepărtat al mitu rilor și textelor biblice. „A coborî în mit – spune poetul într-un interviu acordat lui Nicolae Busuioc – nu înseamnă deloc a aboli apropierea de real“, dimpotrivă, se însoțește cu Hermes Trismegistos, căutînd tainele de dincolo de cele văzute, explorînd calea mi tului și a legendelor din protoistorie. Cititorul poeziei lui Horia Zilieru are două „soluții“ de lectură: fie o abordează ca pe o des fășurare caleidoscopică de imagini, provenind din fastuosul imagi nar poetic, în efluvii de nume, simboluri, jocuri de cuvinte, cu lori, figuri exotice, fie se angajează în labirintul de semne, cu riscul rătăcirii, al eșecului decriptării, cu inevitabilul și supă rătorul „stop joc“. Horia Zilieru își construiește poemele, începînd chiar de la tiparul sonetului (rime alternate, ritm iambic/ endecasilabic, două catrene și două terțete, vers în unsprezece si labe, nuclee tonale etc.), le lucrează și nu se lasă ademenit de cîntecele de sirenă ale „inspirației“ și improvizațiilor de tot fe lul; între poeții care citesc înainte de a „compune“ versuri, Horia Zilieru e printre ultimii mohicani. În consecință, cititorul poe ziei sale va trebui să lucreze, și el, în timpul lecturii; nu să urmeze firul cărților citite de poet, pentru că acestea sînt, ori cum, ținute la „fondul secret“ al bibliotecii borgesiene, ci să (re)construiască în orizontul semnelor și simbolurilor dominante care jalonează culoarele înguste, întunecoase, misterioase ale la birintului parcurs într-o „înlănțuire peregrină“, cu texte încifrate, translate prin „rune migratoare“; dar la capăt așteaptă iluminarea, locul luminii și al inițierii. Acesta e pariul scrierii/citirii unei poezii unde totul e semn.
În Mirungere, însă, Horia Zilieru încearcă și altceva, vizează un alt timp, o epocă bătrînă, cum îi spune, de dincolo de vreme, fără psalmistul David, de dinainte de Vechiul Testament, de timpul biblic; Horia Zilieru se întoarce, în poezia sa, spre ceea ce va fi fost, cînd semnele și simbolurile biblice (Sara, „femeia sării“ din Sodoma, noaptea venirii magilor la Bethleem, tăierea capului Sfîntului Ioan Botezătorul în „dansul irodiad“, Maria din Magdala, istoria pămîntească a lui Iisus: „Căzu din candelabrul urii care/ argintul ostenit reverberează/ mireasa unui sfînt. Supusa rază/ coboară chipul stîns să-l înconjoare/ cu nimbul Preacuratei. La amiază/ de ger, un Prunc va naște. Dulci coșmare/ dilată pleoapele și sangvinare/ miresme suie roza vecinic trează./ Nevroza lacrimii adînc tresare/ smochinul sterp. Cădelnița smerită/ țărîna de tămîie o agită/ și fumul le întoarce la răscru ce/ a gurii pîrgă, dubla înhumare:/ blajinul Chip deszăpezit pe Cruce“ – Nimb), mitologia veche a sidonienilor, aztecilor, cu „sin taxa montezumă“ și grecilor (cu Ananké, Meduza și Astarteea) – toate acestea nu vor fi fost încă: e vremea Genezei: „Între profan și sacru dus de mînă/ apare pe la margini de Cetate./ Întru a doua grea zidire bate/ vestigii dintr-o epocă bătrînă,/ fără psalmistul David. Înnoptat e/ la nordul pleoapei, rune-adînci îngînă/ agava aurorei de țărînă/ veșmîntul suprarealist a toate./ Subt pașii sur zi vulcanul, amuțitul,/ sloboade pocăința lui opacă:/ «Legat de ceruri el e pîngăritul»./ Înalta cîrjă încă îi împacă/ preamult ră mas în urmă răsăritul/ cu prea aproape-în față asfințitul“ (Mirungere): un poem programatic, nu doar un crez, ci o viziune poetică unde sacrul se unește cu profanul; poetul „oficiază“ lirica sa, o scoate din cotidian și din istorie, sperînd să o înalțe în lumea ideilor, atingînd orizontul mitului și protoistoriei; sacrul vine în poezia lui Horia Zilieru nu doar din poziționarea lui față de o idee din care au crescut cărți importante, de n-ar fi să amintesc decît Memoria Ființei. Poezia și sacrul de Horia Bădescu; el primeș te sacrul în cele mai diverse forme, de la mitologia egipteană, cu „marele Thot“ și aceea greacă, pînă la celții din Hiperboreea, in dieni, incași și athanorul alchimiștilor.
Acest poem care deschide cartea recentă a lui Horia Zilieru asumă simbolistica și materia lirică a volumelor precedente, mai ales, Manuscrisul de la Înviere și Exodul cuielor însîngerate, evocînd nume și locuri din Biblie (Tatăl, Maria, Pruncul, Crucea, Duhul, Nazareth, Îngerul, Galileea, Adam și Eva, Iov, magii, Ierihon); rămînînd între acele simboluri ale sacrului, asumînd, altele, ale profanului, „teiul sfînt“ ori „floarea paștei“, una dintre metaforele obsedante ale cărții, lirica lui Horia Zilieru se circumscrie în jurul unor simboluri cu o mare forță de sugestie din orizontul mito-poetic românesc: primul poem, cum se vede, vorbește despre rune (celtice) și înalta cîrjă, cea care împacă răsăritul cu asfințitul, pentru că, iată, cîrja e a lui Moise, a drui dului celt, a preotului dac, dar și a înalților ierarhi ai Bi sericii lui Hristos, la fel cum toiagul de ceară, de pe pieptul fă ră viață al celui plecat, evocă însoțito rul acestuia în lumea de dincolo: „Țărîna de tămîie cerșetoare/ colindă plasma len telor reti ne/ la pe ni tență. Frescele six tine/ (carne sau sex?) aleargă-n fla gelare./ Ex trema cearcă nelor clan des tine/ armura spio nată o tre sare / registrului de clopote subt mare./ Pe spire textul a plecat din sine/ rescris pe față. Mai ri dici o dată/ se cata pleoapă din co pilărie/ strigînd durerii: ochii mei, renaște-i./ Se-apleacă lin Maria din Marie/ cu ceară spre orbita-ntunecată/ rodind-o cataracta: Floarea Paștei“ (Toiagul de ceară).
În epoca bătrînă de dinainte de psalmistul David e o lume fără ființă, lîngă un „vulcan amuțit“, într-un văzduh sticlos, fără palpitul vieții, în mișcarea formelor fă ră formă, între nordul hiperborean și sudul beției și desfrîului, cum scrie poetul în Cearcăn, o lume învelită în giulgiul-text din vremea decadentă a unui rigă barbian; „În cranie le înnoptez de fri că/ statuile ce merg la dărîmare/ pe funiile clopotului mare/ pre moartea lor vetustă. Încă rigă,/ între valet și damă se mai moare/ fără căluș în chip de corb și strigă:/ vrem trupul lor de bronz. Într-o quadrigă/ duc tuburi de-oxigen și nimbul care/ consacră jertfa. Lacrima le spală,/ vapori în schimb la baia comunală/ le scot ban daje și le cer să-mbrace/ tunica invincibilă a sorții./ O roată rup tă intră și vorace/ pendula copie legenda morții“ (Custode). Uneori, lirica lui Horia Zilieru asumă un decor serafic (Lacrimosa și can torul), căutînd ecouri îndepărtate, vagi, ale vîrstei dintîi, ale basmului și copilăririi din copilărie (Fagot, Părinții, Dorutina), sim bolistica rozei, floarea poeziei sale, de la primele volume ale ani lor ’60 pînă astăzi (Sunet din cer, Mir și ambră, Sunet și petală, Armură etc.), dar și a spinilor din care va fi fost făcută coroana lui Iisus (Cumpănă, Frig), nimbul și aura, principiul masculin și cel feminin, într-un veșmînt suprarealist.
În Mirungere, Horia Zilieru culege, din nou, mierea din prisaca lui Tudor Arghezi și se lasă sedus de mesajul criptat din zodiacul liricii barbiene.