Boierul scăpătat

Alexander von Schönburg e un exemplu nimerit de aristocrat supraviețuin-duși propriei caste. Fiu de conte saxon, ale cărui întinse proprietăți îi fuseseră confiscate după 1945 (castelele părintelui au nimerit în zona de ocupație rusească), Schönburg s-a născut într-un an (1969) cînd scăpătarea neamului atinsese treapta demnă a sărăciei lustruite. Nici măcar vizitele de curtoazie pe care părinții le făceau rudelor avute din RFG nu i-au putut îndulci convingerea că se număra printre dezmoșteniții sorții. Dar, în loc să se revolte împotriva asupritorilor, Schönburg s-a adaptat vremurilor. Și decît să se adîncească într-o ranchiună tăioasă, a cărui otravă l-ar fi îndemnat să-și revendice avuțiile, Schönburg s-a mulțumit cu condiția de proletar deștept. Așa se face că, după căderea zidului Berlinului, beizadeaua teutonică s-a lepădat de sîngele albastru și a intrat în pielea unui gazetar monden, a cărui pană a învățat repede lecția oportunistă a scrisului vioi în tipar democratic. La nemți, „tiparul democratic” înseamnă trei lucruri: renegarea trecutului, pocăința veșnică și abandonarea valorilor autohtone, de unde și mina bizară cu care te întîmpină indigenii postbelici: ființe al căror aer resemnat e străbătut de o înclinație morbidă spre divertismentul prostesc, ca sub dorința nebună de a uita cine sînt, de unde vin și încotro merg. Maziliți din condiția de popor cu țîfnă ariană, autohtonii încă necorciți sînt umbra firavă a acelei nobleți de spirit pe care Fichte o invoca în Cuvîntări către națiunea germană. Detaliul actual că produc mașini excelente, că dospesc bere de înaltă puritate și că merg anual la Festivalul de la Bayreuth nu le drege colapsul istoric, de aceea deznodămîntul ce le bate la ușă e previzibil: stingerea treptată sub privirile mulțumite ale dușmanilor de sușă veche. De fatalitatea aceleiași stingeri culturale ascultă Alexander von Schönburg, ale cărui cărți sprințare, pline de umor, sînt ca un epitaf vesel pus pe un destin mergînd în jos. Mlădița cu sînge dinastic nu doar că nu-și laudă strămoșii, dar pe deasupra ajunge să răstălmăcească însăși noțiunea de aristocrație, pe care o definește aiuritor: „aristocrația nu are nimic de-a face cu originea, în schimb depinde în mare măsură de cultură, pe care o poți dobîndi.” (p 15 ). O formulă în stare a primi mai multe aplauze din partea prozeliților egalitariști cu greu poți găsi. Cum s-ar spune, orice terchea-berchea, dacă pune osul și învață carte, poate ajunge nobil, dîndu-le cu tifla boierilor înfumurați, al căror singur privilegiu e că, țîșniți din prohab de castelan, au fost legănați în poală de mironosițe princiare.

Cu o așa definiție a aristocrației, autorul nu poate ridica prea sus ștacheta cu nestemate morale, drept care Alexander von Schönburg scrie în ton împăciuitor despre un set de însușiri pe care le bagatelizează din nevoia de a nu părea rebel, recalcitrant sau reacționar. Tactica lui stă în flatarea plebei: mitocanului nu-i poți spune verde în față că e o lepădătură căreia propria găunoșenie i-a tăiat șansa de a fi curajos, fidel, cast, decent, discret, generos sau cumpătat, nu, ar fi blasfemie cu iz de discriminare, și atunci o scalzi croșetînd dantelăria la modă a perorației etice de tip indulgent. Da, trăim într-o lume de momîi ai căror ochi nu se mai dezlipesc de ecranul telefonului sofisticat, o lume din care sinceritatea, compasiunea, înțelepciunea, eroismul, onoarea, demnitatea au cam dispărut. Dar cum ar fi o impolitețe să le trîntim în nas adevărul, e mai bine să vedem jumătatea plină a paharului, de aceea să le întreținem gînsacilor proletari iluzia că pot atinge rangul demn al omului înzestrat cu virtuți morale. Urmarea e că mlădița degenerată cu numele de „von Schönburg” scrie 27 de mini-eseuri despre tot atîtea trăsături etice, pe care le înfățișează drept virtuți aflate la cheremul tuturor: doar să întindă mîna că deja li se vor lipi de suflet. Dacă dăm deoparte ironia, a cărei umoare clipocește în toată cartea, maniera lui Schönburg e de cazanie hortativă, de îndemn laic spre ameliorarea laturii bune din om, atîta doar că îi lipsește tonul acela aspru, înalt și inflexibil pe care îl au de obicei apologeții educației stricte. Motivul l-am indicat deja: de teamă să nu fie luat drept un intransigent radical, fiul de conte alunecă mereu în glumă, relativizînd orice virtute căreia îi fură, din prea mult umor, aura de măreție. Indiferent de tema despre care scrie, Alexander pledează pentru o singură atitudine: dezinvoltura, nonșalanța, naturalețea. Cele trei sinonime spun același lucru, că e inutil să luăm în tragic viața, sporindu-ne suferința din cauza încăpățînării de a fi prea serioși, prea fermi, prea nobili sau prea cavaleri. Și atunci nu ne rămîne decît să micșorăm exigența cu care ne judecăm semenii, ceea ce înseamnă că în locul unei pedagogii severe putem face uz de mîngîieri compătimitoare. Fără o asemenea dăscălie în care îndrumătorul face cu ochiul învățăcelului, asprimea ar părea fanatism, severitatea ar părea discriminare, hotărîrea ar părea intoleranță. Așa se face că, în ochii lui Schönburg, eroismul capătă o tentă minoră, de poftă de viață în împrejurări anodine, iar curajul devine o calitate pe care o au toți, cu condiția ca fiecare să înceapă de la lucrurile mărunte, cele care la prima vedere nu cer nici un sacrificiu. La fel, punctualitatea se preschimbă în arta de a avea o imagine corectă despre cît îți este permis să întîrzii, pe cînd răbdarea e un vestigiu insuportabil din vremea cînd oamenii încă nu știau de serviciile fast și instant. Autorul e un condeier hipocoristic, diminuînd mereu miza discuției prin inserarea unor pene de indulgență profilactică. Veșnic bine-dispus, aduce cu un guraliv conciliant, a cărui principală grijă e să preîntîmpine gărgăunii belicoși. Ultimul lucru pe care și-l dorește e să irite pe cineva. Culmea e că mărturisește încă din prefață că a avut în vedere virtuțile „cavalerești”, a căror noblețe s-a perpetuat de-a lungul secolelor în Europa. Mai mult, viziunea lui se vrea „nobiliară și creștină” (p. 23) pentru simplul fapt că e „singura perspectivă pe care o am la îndemînă” (ibidem). Din păcate, Schönburg e nobiliar doar prin amintire, cît despre moftul creștin, evită cît mai mult să vorbească de Dumnezeu pentru a nu fi repudiat de liber-cugetătorii care îi dau voie să țină un foileton în „Frankfurter Allgemeine Zeitung”. Mai mult, felul bagatelizator cu care vorbește despre cavalerii din veacurile trecute le văduvește rangul eroic. Concluzia cărții ar fi: „Uitați de marile planuri, concentrați-vă în primul rînd asupra celor mărunte.” (p. 347). Adică: fiți mediocri, cuminți și senini, altminteri vă înrăutățiți singuri o viață care și așa e prea anostă ca s-o mai urîțiți cu exigențe nefirești. Fiți cavaleri la scara minusculă a cutezanței între patru pereți – acesta e mesajul subliminal al cărții. Dar l-aș nedreptăți pe Schönburg dacă l-aș înfățișa doar în postura de adept al litotei morale, genul de scrib mucalit care, sub pretext că își înveselește cititorul, îi dă o lecție blîndă despre ce înseamnă a fi elevat sub unghi etic, dar elevat numai într-o oarecare măsură, căci depășirea ei în sus ar da naștere atitudinilor radicale, pe cînd depășirea în jos ar aduce o tentă prea vulgară în dresarea plevuștei debusolate. Foarte rar Schönburg își arată colții, și numai atunci cînd e sigur că, după ce a epatat destul vanitatea cititorului, îl poate înțepa fără riscul de a-l supăra prea mult. Așa face în eseul despre „Sportivitate”, unde deplînge pieirea spiritului de competiție din cauza egalitarismului impus de imperativul combaterii inechităților. Cu alte cuvinte, dacă toți avem statut egal, înfrîngerea în cursa vieții e o discriminare. Nimeni nu mai trebuie să piardă ca să nu fie jignit. Sau cu exemplul autorului: „La școală nu mai avem voie să învingem. Putem juca fotbal, dar nu mai numărăm golurile.” (p. 174). E ca într-o cruciadă în care cavalerii își aruncă săbiile, își topesc armurile și se aruncă frățește, copleșiți de dogoarea iubirii, în brațele sarazinilor, care, în loc să-i decapiteze, îi invită la un ospăț pantagruelic pe lespedea Sfîntului Mormînt, devenit între timp simbol al concordiei seculare. Hipocoristic și cult, Alexander von Schönburg știe să depene frînturi de povești, mituri sau alegorii pe care le înșiră drept proptele intuitive spre a-și ilustra ideile. E un optimist întreținînd o atmosferă de clopoței voioși, de aceea cu el nu poți avea gustul deprimării. Dar nici nu poți să simți că moralul ți-a crescut peste medie. Cartea virtuților este un ceaslov nostim de îndemnuri laice la o viață călîie. Cine vrea distracție cultă pe teme etice poate să-și pună pe frunte această cataplasmă ușurică, din care șiroiesc picături de anecdote mustoase.