Se știa că William Faulkner era mare băutor de whisky. Dar cât a băut scriitorul la ranch-ul său unde și-a scris o mare parte din operă, nimeni nu a putut bănui cu două decenii în urmă. Abia după aproape cincizeci de ani de la moartea scriitorului, echipa de constructori care s-a ocupat de restaurarea Casei cu coloane , făcând reparațiile de rigoare, a făcut o descoperire uluitoare. Deasupra biroului la care lucra Faulkner se afla o trapă foarte bine mascată din interior. Când lucrătorii urcați pe o scară pliantă, forțând mecanismele cu ranga, au reușit cu chiu cu vai să deschidă trapa amplasată în tavan, de sus, de undeva din pod au început să curgă o mulțime de sticle goale de whisky de diferite mărci și diferite dimensiuni.
După ce s-au urcat în podul casei pentru a repara șarpanta, constructorii au avut parte de o priveliște neobișnuită. Sticlele de whisky erau așezate într-o ordine perfectă și doar în dreptul trapei se vedea ca un fel de pâlnie prin care ambalajele golite alunecau din pod, sfidând parcă legile gravitației și descriind volute geometrice în aer, pentru a se rostogoli pe podea. Podul semăna cu o bibliotecă imensă, numai că în loc de cărți erau puse pe stative mobile sticle goale de whisky.
Contemplând imaginile, constructorii și-au făcut cruce, văzând că sticlele goale erau aranjate în așa fel încât imaginea lor arhitecturală reproducea la o scară mai mică ranchul în care locuise scriitorul. În mijlocul podului au descoperit cu uimire un fel de statuie a lui Faulkner, alcătuită tot din sticle. Umerii lui Faulkner erau aplecați peste o pagină pătată de alcool pe care era mâzgălită cu degetul următoarea frază: „Un catâr va munci zece ani de bună voie și răbdător pentru tine, pentru privilegiul de a te lovi o dată.” Și mai jos, ca o consemnare: „Eu am fost catârul.”
Adică? s-au întrebat constructorii citind acest pasaj. Ce vrea să însemne asta?!
Nu înțelegeți? a zis unul. Faulkner ne-a lăsat în urmă o operă impresionantă, care s-a născut din muncă, din frustrări și din sacrificii. Biblioteca asta, pe care o vedem înălțându-se în pod ne indică faptul că opera lui Faulkner nu s-a născut din partea plină a paharului, ci din cea goală. Și dacă s-a născut din gol, atunci alcoolul a stimulat ca aceste goluri să se înmulțească și să se împrăștie prin lume. Și asta dintr-un motiv foarte limpede: în tinerețea sa, deși a fost pe front, Faulkner nu a văzut războiul decât de la distanță. Dar i-a intuit măreția și ororile. America însă o vedea de foarte aproape, ca la microscop. Și ca s-o vadă și în proiecție interioară, Faulkner a apelat la alcool. Alambicata frază faulkneriană, un adevărat vertij, avea nevoie de alcool ca să poată ieși la suprafață. Și nu de orice fel de alcool, ci de whisky de cea mai bună calitate. De aici și ultimul testament faulknerian. Biblioteca sa din pod.
Mi-ar fi plăcut să cred, a adăugat restauratorul, că în apropierea sticlelor de whisky au fost găsite și un set de pipe, saxofoane și, bineînțeles, postere cu femei fatale întâlnite de Faulkner în saloanele de lux sau în sălile de cinematograf. Le-aș fi înșirat aici pe veranda albă a Casei cu coloane, m-aș fi uitat și eu la ele până n-aș mai fi știut de mine. Poate că atunci aș fi înțeles de ce autorul trilogiei clanului Snopes nu a avut nevoie de tratate enciclopedice și nici de alte cărți pentru a scrie, ci doar de sticlele de whisky și, din când în când, de femei goale ce au traversat întregul comitat Yoknopatawpha pentru a i se strecura, când scriitorul era beat mort, în așternut…
*
Ateismul poate fi la fel luminos sau la fel de dogmatic ca orice altă religie, mi-a spus prietenul meu, oprindu-se în fața unei porți străjuite de un mesteacăn alb, îmbrăcat în straie nostalgice de toamnă, ale cărui frunze foșneau ușor în bătaia vântului.
Ce arbore superb! am exclamat. Un adevărat prinț Mîșkin al pădurii, rătăcit aici, pe strada aceasta în pantă, pornit în căutarea Nastasiei Filipovna (pe care o pomenește și Brumaru în of-urile sale). Toamna i-a poleit creștetul, vorba lui Esenin, cu bănuți de aur și argint.
Da, e un arbore superb, murmură el.
Ce zici, mesteacănul crede în Dumnezeu?
După cum i se înfiorează frunzele, pare să creadă.
Dar bucata aceasta de stinghie desprinsă de pe gard?
Cine știe, poate crede și ea. Nu știu, nu m-am pus în pielea ei. Și chiar dacă m-aș pune, tot n-aș ști. Pentru că eu sunt lipsit cu totul de afect și de credință.
Explică-mi atunci, l-am rugat, de ce ai spus că ateismul poate fi la fel de luminos sau la fel de dogmatic ca orice altă religie? Crezi că ateismul poate îmbrăca formele unei religii? Îi poate lua locul? Poți crede în ateism? Ce te determină să nu crezi? Rațiunea? Orgoliul?
Și una, și alta, răspunse el.
Ești un om orgolios?
Da, sunt extrem de orgolios și de rațional. De aceea nu pot suporta nici un fel de superstiție. Nu pot crede, înțelegi?!
Nici nu e nevoie să crezi. Trebuie să te lași din când în când pătruns, asemenea acestui mesteacăn ce foșnește în bătaia vântului, de frumusețea și misterul lucrurilor pe care le vezi în preajma ta. Și vei simți în ele transcendența…
Rațiunea și orgoliul meu sunt mai presus de orice transcendență. Ele m-au golit de orice înfiorare…
Dar, ia, spune-mi, ce crezi despre ideea aceasta a lui Paul Evdokimov, care în Iubirea nebună a lui Dumnezeu, citându-i pe alți exegeți întru religie, zice că ateismul „este sarea care pune la păstrare credința în Dumnezeu și purifică de orice context sociologic sau teologic ideea de Dumnezeu ridicând exigența spre sfințenia de geniu.” Am citat, desigur, cu aproximațiile de rigoare.
Ce zici de ideea aceasta? L-am întrebat. Nu cumva credința mea își are împlântate rădăcinile în necredința ta? Poate că de aceea, în ciuda orgoliilor și-a dușmăniei noastre, am rămas prieteni?
Am spus demult că am geniu, răspunse el, în timp ce frunzele mesteacănului se înfiorară cuprinse parcă de un vârtej.
Dar cum poți să ai geniu dacă ești străin de transcendent?
Nu știu, dar eu am.
Ce fel de geniu? Geniu luciferic?
Poate luciferic, dar îl am.
Și cum se manifestă geniul tău? Creezi sau ai creat ceva?
Nu am creat și nici nu voi crea vreodată. Geniul meu e interior. El are oroare să se manifeste în afară. Nu trebuie să-l recunoască nimeni, nici măcar eu. E surd, și mut la tot ce înseamnă artă. Și aceasta fiindcă e dincolo de artă.
Mă rog, i-am spus, să zicem că-i așa. Dar aș vrea să te întreb: ai citit Jocul cosmic al lui Grof? Știi ce a spus Grof despre atei?
Nu, și nici nu mă interesează.
Un ateu, l-am citat pe Grof, reprezintă expresia finală a umorului cosmic. El e asemenea lui Dumnezeu care se joacă de-a v-ați ascunselea cu sine însuși…
Eu nu mă joc cu mine însumi, răspunse interlocutorul meu.
Nu te joci pentru că nu ești Dumnezeu. Și în afară de aceasta îți lipsește ceva esențial: simțul ludicului. Dacă ai avea un pic de umor, nu mult, ci puțin foarte puțin, te-ai juca și tu de-a v-ați ascunselea cu tine însuți și te-ai crede Dumnezeu…
În timp ce soarele ajunsese la apus frunzele mesteacănului foșniră lin, încremenind în bătaia vântului ce bătea dinspre apus. Se făcu deodată liniște. Totul încremeni în jur. Ne-am uita unul la altul cu neîncredere, ce stârni în suflet un vârtej de amintiri. Am fi vrut să ne spunem ceva la despărțire, dar între noi demult se instalase o tăcere de mormânt.
*
Răul e persuasiv. Pătrunde prin toate fisurile ființei și, de ce nu, ale neființei, în toate celule corpului nostru. Iar de acolo, în suflet, pe care-l întărâtă. Forța lui, propulsată de vid, e greu de stăvilit.
*
Pardon, mă scuzați, dar eu nu sunt Toma necredinciosul. N-am aproape nimic comun cu el. Dacă îmi spune cineva un lucru ce pare la prima vedere neverosimil, îl cred. Și nici nu caut să ajung la concluzii opuse.
De pildă, într-o seară regretatul poet Dan Giosu mi-a spus:
Eu cred în puterea gândului și a voinței mele de-a schimba configurația lucrurilor și-a ființelor din spațiu. Și aceasta nu este doar o simplă metaforă poetică. E vorba de o anumită vibrație, pe care o transmit în jur și realitatea își modifică forma în funcție de starea mea mentală. De exemplu, ieri, stând la masa mea de lucru de la bucătărie, am încălzit cu puterea minții apa din cada de la baie. A ajuns exact la temperatura de 68 de grade Celsius. Vrei s-o încălzesc și pe a ta?
Te cred, nu e nevoie, am răspuns.
Aș vrea, totuși, să-ți fac o demonstrație pe viu, insistă poetul. Dai drumul la apă rece și eu o voi aduce mai întâi la temperatura corpului, apoi, dacă dorești, voi putea ajunge și la temperatura de fierbere.
Dan, dar nu e nevoie să insiști, te cred, am spus.
Dacă nu mă crezi, uite, întreab-o pe Cristina. Ea a fost martoră la acest experiment. Ea a făcut baie, ea poate confirma. Iar dacă n-o crezi pe Cristina, poți să-l suni pe Brumaru. Am făcut o demonstrație și în apartamentul său, de față cu Tamara. Să-ți formez numărul lui de telefon? Sună-l!
N-aș vrea să-l deranjez… La ora asta Brumaru se plictisește și un telefon din partea noastră l-ar scoate din apatie. Or, la el, apatia, după cum bine știm, se însoțește întotdeauna cu inspirația, am spus, dar nu am reușit să scap de Giosu. Poetul vroia cu orice preț să ascult și mărturia lui Brumaru, harul său nu trebuia să fie pus cu nici un chip sub semnul întrebării. Dacă aveam niște dubii în privința lui, Brumaru avea să mi le spulbere. Căci, autorul Ruinei samovarului fusese martorul acestui sublim experiment.
În fine, Dan Giosu a insistat să facă o demonstrație la fața locului, așa că am dat drumul la apa din cadă, iar el s-a concentrat. N-a fost nevoie să verific temperatura apei, a fost suficient să-l privesc. Din pricina concentrării, în curând fruntea lui s-a acoperit de broboane de sudoare. Apoi locul broboanelor l-a luat aburul ce s-a ridicat de pe cârlionții săi argintii, căzuți pe tâmple. Deși apa din cadă rămăsese rece, eu am simțit-o caldă. Și în seara aceea, dar și a doua zi, și a treia. E caldă și acum când mă gândesc la el. Fantezia sa o încălzise. Dan Giosu s-a stins demult, la o vârstă încă tânără. Undeva departe de țară, în Franța, într-un orășel situat nu departe de Marsilia. Seara când singurătatea îi da târcoale, lua o sticlă de vin și bând pe îndelete, își suna prietenii, conversând ore în șir cu sine însuși și cu ei. De atunci au trecut mulți ani, dar îl văd parcă și acum în fața ochilor. Venea la noi destul de des, de obicei neanunțat. Îl însoțea soția sa, Cristina, pe care o poreclisem martora. Martora lui Giosu. Cristina era o ființă tăcută, de o blândețe și o supușenie ieșite din comun; îi suporta toate fanteziile și nu ieșea niciodată din cuvântul său. Dacă, de pildă, la ora două noaptea, când se trezeau cocoșii, lui Dan Giosu i se făcea sete de o bere, martora Cristina se ducea până la market-ul din apropiere și-i cumpăra bere. Iar pe lângă bere, îi lua și sticlă de votcă de un sfert. Dacă Dan Giosu avea chef la miezul nopții să viziteze mănăstirea Bârnova, Cristina cumpăra de la non stop o sticlă de vin și-l însoțea la Bârnova, ca să respire aerul proaspăt al nopții de decembrie și să-l asculte cântând la chitară. L-a iubit enorm, dezvoltând un adevărat cult pentru poezia lui.
Gândindu-mă la timpul petrecut împreună, îmi revine adeseori în minte următorul pasaj legat de Dan Gosu și Daniel Corbu:
În războiul scriitoricesc purtat în vara anului 2001, poetul Daniel Corbu s-a aflat în tabăra convorbiriștilor lui Cassian, iar Dan Giosu în cealaltă tabără. S-a iscat între ei o cerbă polemică. Drept care Dan Giosu l-a încondeiat într-o tabletă memorabilă, intitulată Viețile de după Conachi, unde autorul Documentelor Haosului apare ca un personaj suprarealist, pe jumătate om, pe jumătate pasăre cu ochelari, desprins parcă din filmele lui Federico Fellini, stând cocoțat(ă) pe ușa de intrare a Casei Pogor și rostind din timp în timp fraze sibilinice.
Într-un alt pamflet, tot al lui Dan Giosu, Daniel ieșea din scorbura unui copac, aflat în curtea Muzeului Literaturii, cu o căciulă pe cap și încălțat cu niște șlapi împletiți din scoarță de stejar. Mersul lui Daniel, în viziunea poetului Dan Giosu, părea și el desprins dintr-o carte plină de bizarerii. Daniel Corbu nu pășea, ci-și ciugulea penele și barbișonul, pronunțând formule magice, extrase din Cartea tibetană a morților, din Enciclopedia britanică și chiar dintr-un scurt compendiu de vibrații cuantice referitoare la fiziologia și psihologia omului și influența lor asupra cosmosului! În scurtul său text polemic, Dan Giosu glosa pe marginea unor formule privind mișcările oscilatorii armonice și cele discordante, ajungând la concluzia că dinamica sistemelor mecanice guvernate de legile lui Newton determină ordinea gândurilor și sentimentelor subiectului aflat sub influența lor, declanșând în mintea sa anumite falii prin care pătrunde poezia sub forma unui abur cosmic, pigmentat pe alocuri cu stropi de alcool pur. În acest sens, mintea lui Daniel Corbu era străbătută de falii atât de adânci, încât tot haosul părea încă în el.
Ce personaje, ce timpuri, ce anotimpuri! Ce castele?! Unde ești tu, poezie, cu pădurea ta cu tot?!
*
Ca să faci o întreagă industrie să se învârtă în jurul unui virus e semn că ceva nu-i chiar în ordine cu cerebelul tău! Niciun pacient cu state vechi aflat într-un delir continuu de glumeți din Iași nu ar fi putut pune în capul lui la punct un astfel de sistem.
Un singur virus a făcut ca viața să oprească în loc toată planeta.
Un singur virus a golit stadioanele. A închis sălile de teatre. A închis cinematografele. A diminuat la minimum traficul aerian.
A închis bisericile chiar de ziua Învierii.
A oprit economia și i-a obligat pe oameni să stea închiși în casă și să poarte măști atunci când ies în spații publice.
Mă mir că nu a oprit încă timpul în loc. Dar cu siguranță îl va opri.
Am intrat într-o perioadă de orbire, de demență colectivă, în care liderii planetei au devenit niște pioni.
Virusul a făcut ceea ce nu ar fi putut face nici Stalin, nici Hitler, nici Mao, și nici toți dictatorii la un loc dacă și-ar fi unit forțele.
Și acesta e doar vârful aisbergului. Căci ce va urma de acum nu va avea grad de comparație. Demența colectivă e, totuși, abia la începutul ei.