Ioan Pintea, bilanț de etapă

Scriind mai demult, în România literară, despre eseurile culturale ale lui Ioan Pintea, Sorin Lavric strecura un reproș (nu contează acum cât de întemeiat). Anume, că în personalitatea eseistului, cateheza care însoțește sacerdoțiul, prezentă imanent în spiritul său, funcționează adesea ca un inhibitor al gândului. Mai exact, al libertății de viziune a gândirii laice.

Mi-a venit în minte reproșul, deoarece, lecturând noua antologie de autor a lui Ioan Pintea, intitulată Față către față. Poeme alese (1992-2019), m-am lovit, vrând-nevrând, de aceeași întrebare cu privire la raportul dintre trăirea religioasă și celelalte modalități de percepție a lumii. De data aceasta, nu în câmpul gândirii, ci în cel al poeziei.

La drept vorbind, există în critica noastră, demult, încă de la articolul lui Titu Maiorescu, Comediile dlui I. L. Caragiale (1885), prejudecata că o poezie subîntinsă de o trăire religioasă – ca și de una patriotică – ar fi, cumva, inferioară. Nici măcar studiile din 1904-1907, consacrate lui Sadoveanu, Goga și Brătescu-Voinești, în care Maiorescu și-a revizuit perspectiva radicală (subliniind că, dacă talentul e autentic, inspirația etică sau etnică e legitimă ca oricare alta), nu au mai reușit să clatine această prejudecată. Mulți critici de calibru și-au luat și își iau încă precauții atunci când comentează operele unor scriitori care sunt (și) preoți, despărțind cu grijă ceea ce, în fond, nu poate fi despărțit niciodată. Credința nu este, pentru credincios (darămite pentru sacerdot!), o componentă „de serie“ a personalității, putând fi separată cu ușurință, să zicem, de sentimentul naturii ori de cel erotic. Nu-i mai puțin adevărat că și munții de maculatură „religioasă“ versificată, clasică și contemporană, contribuie din plin la alimentarea suspiciunii apriorice față de acest tip de creație poetică.

În realitate, creațiile unor poeți ca Ioan Pintea subliniază destul de apăsat că asemenea prejudecăți sunt nefondate. Dificultatea receptării poeziei lor constă în altceva, și anume în instrumentarul propriu-zis al multor critici, pentru care „explicarea“ unui proces de kenoză lirică, în care credința se preface în vers, constituie… „un pod prea îndepărtat“. Pentru spiritul laic, nu sacrul în sine e greu de înțeles (măcar ca opoziție totală față de laic, el este reprezentabil chiar și pentru atei), cât faptul că în viziunea credinciosului nu există o separație, necum o opoziție, între cele două.

Volumul Față către față este alcătuit pe scheletul cu ­prinzătoarei ediții mai vechi, Casa Teslarului (2009), la care s-au adăugat poezii din cele ulterioare (Melci aborigeni, 2013, 50. Poeme alese, 2011) și anterioare (Mormântul gol, 1999, Grădina lui Ion, 1999, Frigul și frica, 1992). Nu are rost să glosăm pe marginea acestei arhitecturi, la o ediție de autor. Important este 1) că ea acoperă toate perioadele de creație ale poetului Ioan Pintea, și 2) că selecția este severă, fără a fi restrictivă, și cuprinzătoare, fără a fi îngăduitoare cu o creație care, întinzân- du-se pe mai multe decenii, a trecut firesc prin mai multe faze. „Fața“ cu care poetul se prezintă la întâlnirea cu lectorul său este, așadar, una reprezentativă, iar nu – cum se întâmplă cu multe ediții de autor – hipertrofiată.

De altfel, revin la observația inițială, ostentația este ceva străin de poetica lui Ioan Pintea, în al cărui lirism procesul de decantare a emoției este mai important decât afirmarea sălbatică a individualității. Că această discreție a vocii celui care scrie este o componentă a personalității sale artistice sau, dimpotrivă, ține de convingerile etice ale sacerdotului, e cu totul neimportant. Ceea ce contează este că poezia sa este – cum spune Ion Pop în dreapta prefață pe care a oferit-o acestei antologii – una a sensurilor ascunse într-un desen care se cere descifrat: „Stilistic, discursul său e al unui poet de factură intelectuală, ce-și controlează foarte atent versurile, recurgând la o construcție în mozaic.“ Aș adăuga doar că nu este un mozaic oarecare, ci unul de tip bizantin, în care fiecare element alcătuitor are, simultan, un sens sintagmatic (ținând de „desenul“ pe care părțile îl alcătuiesc împreună) și unul paradigmatic (trimițând la sensurile simbolice, iconice, dacă vreți, ale imaginii ca întreg). Aleg, pentru simplificarea demonstrației, una dintre poeziile cele mai „transparente“, sub acest aspect: „la miezul nopții se așază la masa de scris/ aplecat peste papirus/ ca un ilustru și nemaipomenit cartograf/ stăm ceasuri întregi la pândă agățați într-un năvod/ deasupra candelabrului/ cu toții ne desfundăm urechile/ și așteptăm speriați marele zgomot/ nu se întâmplă aproape nimic/ eu mă uit prin binoclu/ ceea ce se vede bine de la distanța aceasta/ mi se pare de-a dreptul de neînțeles/ un porumbel alb se apropie din minut în minut/ de gura lui/ și o atinge cu aripa dreaptă.“ (Sfântul grigorie dialogul). Nu avem, evident, de-a face cu o poezie religioasă „sub acoperire“, ci cu un discurs cu ofertă multiplă și două (sau mai multe planuri) semantice, așezate palimpsestic. În afara titlului, nimic nu trimite explicit la semnificații religioase: citit în plan orizontal, este un poem despre scris și scriitor – temă bine reprezentată în creația lui Ioan Pintea –, în timp ce o lectură care interpretează spiritual anumite simboluri, pornind de la porumbelul alb de la finalul textului, ne oferă o minunată miniatură lirică a sfântului din titlu și chiar a teologiei sale. Ambele perspective sunt împletite infinitezimal, întreținute de aceeași emoție spirituală.

Metanoia lirică a lui Ioan Pintea este mai greu perceptibilă de către spiritele insensibile la fenomenul religios, tocmai pentru că se petrece în discreția și lipsa de ostentație de care vorbeam. Poetul procedează invers, față de versificatorii religioși lipsiți de har: semnificația simbolică a poemelor sale nu este deasupra celei omenești, într-o tiranică și insensibilă afirmare a dogmei, ci dedesubtul ei. De aceea, nici nu o strivește, nici nu o subordonează, ci o însuflețește și îi insuflă un parfum aparte, de vechime și spiritualitate: „ce mare este aceasta peste care se aud/ clopoțeii de aur ai fariseilor/ guri dulci parfumate și cuvinte înfofolite în staniol?/ ce mare este aceasta peste care fâlfâie/ aripile de oțel ale broaștelor/ împodobite cu engolpioane și filacterii?/ peștii sunt marii predicatori și rațele popor drept/ și bine-credincios/ oho!/ am zis: marea aceasta este o baltă în care brotăceii/ și broscoii cântă-n aceeași gamă/ și precum greierele ascuns printre brusturi/ m-am întrebat:/ unde se află pelicanul judecător?/ toată ziua stau în casa de cretă/ și privesc norii cerului/ poate-poate se stârnește un vânt din senin și/ terminăm odată pentru totdeauna“.

Subsecvent, și poziția celui ce scrie este alta decât cea a predicatorului sau a moralistului laic. Poetul este (cum spune același Ion Pop) un nevoitor al condiției umane și un însoțitor al patimilor și neîmplinirilor universului înconjurător. Versul său este meditativ, niciodată apodictic: „cum va fi Doamne/ de vreme ce eu nu cunosc întristarea deplină/ și nu am atins deloc adierea durerii/ și nu voi simți niciodată descompunerea ultimă?/ cum va fi Doamne/ de vreme ce bucuria încă este Stăpână/ și sănătatea stă fixată/ ca o excrescență orgolioasă de-a pururi/ în corpul acesta?/ cum va fi Doamne/ de vreme ce de tânăr am cunoscut fericirea/ și nimeni și nimic nu mi-a întunecat/ pacea și liniștea/ și virtutea și hula și fapta bună/ au fost roadele mele văzute?“

Antologia cuprinde, spuneam, și poezii din volumele mai vechi, care nu intraseră în precedentele culegeri de autor. Întâlnim, astfel, nu puține erotice scrise într-o manieră livresc-ludică apropiată de optzecism, ca și ocazionale (unele, reușite, altele putând să lipsească). Profilul literar pe care îl putem compune în urma volumului Față către față este cel al unui poet iscusit, care știe să își ascundă alchimia, lăsând vizibilă numai emoția. Și care, mai presus de toate, înnoiește această modalitate, a liricii spiritualiste, ștergând (altfel decât, păstrând proporțiile, marile modele Blaga sau Pillat) distincția dintre livresc și natural, ca și cea dintre modern și tradițional.

Cât despre emoție, în sine, ea e mereu vie, rareori „făcută“, Ioan Pintea fiind unul dintre nu așa de mulții poeți de azi care îmi furnizează un tonic sentiment de autenticitate.