În Timișoara, toată lumea bună scrie despre Paul Celan. Centenarul marelui poet s-a soldat și în România literară cu câteva pagini consistente dedicate creației sale (inclusiv noi traduceri). Editura Polirom i-a scos, oportun, al treilea volum al seriei de Opere, păstorite de cel mai respectat specialist de la noi în viața și creația poetului, Andrei Corbea. Sub titlul Meridianul și alte proze (Editura Polirom, 2020), volumul adună o serie de prefețe, eseuri, răspunsuri la anchete, alocuțiuni etc. Ele constituie bune instrumente pentru cunoașterea unuia dintre cei mai enigmatici poeți ai secolului al XX-lea — lucru cu atât mai îmbucurător cu cât opera lui Celan are și o consistentă componentă românească, ca poet și traducător.
Cum spuneam, Timișoara a propus, în ultimele luni, câteva texte semnificative legate de viața și creația marelui poet, născut în Bucovina în 1920, și mort la Paris în 1970. A trăit doar cincizeci de ani — ani de depresii, suferințe fizice și psihice, amnezii, frustrări, resentimente și iubiri imposibile. De pildă, aceea cu Ilana Shmueli, originară și ea din Cernăuți: se cunoscuseră în tinerețe și s-au revăzut în anii 1960 la Paris, când trecuseră de prima tinerețe. Ambii erau căsătoriți. Au rămas în urma acestei relații o sută treizeci și două de scrisori, dovezi ale unei iubiri incandescente. Au apucat să petreacă, în cei trei ani ai poveștii lor de dragoste, doar douăzeci de zile împreună.
Cornel Ungureanu și Radu Pavel Gheo au publicat în revista „Orizont“ mini-seriale dedicate lui Celan. În articolul Anul Paul Celan (segmente), aflat în curs de apariție, autorul Istoriei secrete a literaturii române menționează între motivele îmbolnăvirii — și, ulterior, sinuciderii sale — acuzația de plagiat pe care i-a adus-o Claire Goll, soția lui Yvan Goll, dublată de o nu mai puțin șocantă învinuire de tentativă de viol. Nu are importanță că diferența de vârstă era de treizeci de ani — la data presupusei încercări, aventuroasa doamnă Goll, care se lăuda cu isprăvi sexuale în compania lui Malraux, Picasso și Joyce, avea șaizeci de ani, iar Celan treizeci. Discutând cu Cornel Ungureanu această chestiune, i-am spus tot ce știam despre legătura dintre familia Goll și James Joyce. După știința mea, nu există dovezi scrise din care să reiasă vreo interferență afectivă între Claire și Joyce. E cert însă că Yvan Goll a fost inclus în echipa de traducători (alături de Paul Léon, Eugène Jolas și, ceva mai târziu, Philippe Soupault și Adrienne Monnier) pe care Joyce a rugat-o să refacă paginile din Work in Progress / Finnegans Wake transpuse inițial în franceză de Samuel Beckett și Alfred Péron și de care Joyce se arătase nemulțumit. Yvan Goll a tradus, de asemenea, în germană Anna Livia Plurabelle și a ținut în 1931 o conferință despre Joyce la Radio Berlin. Pe lângă acestea, a lucrat — fără a o finaliza — la traducerea în germană al lui Ulysses.
Să revenim însă la ceea ce istoriile literare numesc „Afacerea Goll“. Despre complicatele relații ale lui Paul Celan cu germana s-au scris tomuri întregi. John Felstiner, autorul unei serioase monografii dedicate scriitorului, Paul Celan: Poet, Survivor, Jew (1995), menționează calitatea excelentă a românei sale și a foarte bunei franceze pe care o vorbea. Celan a ajuns la Paris în vara lui 1948. Yves Bonnefoy își amintește „nonșalanța“ și starea de fericire pe care o emana — explicabilă, probabil, și prin povestea de dragoste cu viitoarea lui soție, Gisèle Lestrange. Întâlnirea dintre Celan și Goll are loc în casa lui Bonnefoy, în 1949. În noiembrie același an, aflat pe patul de spital, Goll îi cere lui Celan să-i traducă versurile franțuzești în germană. John Felstiner susține că mai tânărul poet a transpus trei culegeri, rămase nepublicate, deoarece, „potrivit lui Claire Goll, purtau «semnătura» lui Paul Celan“.
În 1952, când volumul Mac și memorie s-a bucurat de o incredibilă primire critică, văduva lui Yvan Goll (acesta murise în 1950) și-a amintit de traducerile lui Celan și, în august 1953, l-a acuzat public de „întrebuințarea abilă a unor fraze și imagini“, care i-ar fi aparținut soțului ei. Pe un ton virulent, învinuirea a fost reiterată în 1960, când Claire Goll a amplificat-o până la isterie, numindu-l pe Celan „un maestru al plagiatului“. Efectul asupra poetului a fost devastator. Într-o cărțulie publicată în 2007, Ce qui alarma Paul Celan (Editions Galilée), Yves Bonnefoy reface această sordidă poveste, remarcând că atacul din 1960 l-a marcat pe Celan mult mai mult decât cel petrecut în urmă cu șapte ani. Analiza lui Bonnefoy vizează chestiuni ce le depășesc pe cele ale simplei ofense publice. Ele identifică în reacția lui Celan resorturi ce nu au de-a face cu actul mecanic al plagiatului. Răspunsul s-ar afla în felul în care s-a raportat el întreaga viață la poezie și la limba în care a scris-o:
„De ce a fost Celan mai zguduit de al doilea decât de primul atac? Pentru că renumele dobândit între timp a făcut din el un obiect de dispută? Da, răspândirea bârfei i-a accentuat disperarea. Dar nu din motivele la care ne-am aștepta, care l-ar fi tulburat pe un poet oarecare.
Pentru început, Paul Celan ar fi putut lua această nouă campanie defăimătoare de plagiat nu ca pe o insultă, ci, din contră, ca pe o dovadă de cât de multă admirație și încredere se bucura în țările vorbitoare de germană. Nu numai că cele mai remarcabile spirite s-au mobilizat împotriva acelor penibile acuzații și-a minciunilor sfruntate, nu numai că unii critici, care căzuseră în capcană, au fost obligați să retracteze public, dar Academia Germană de Limbă și Literatură l-a apărat fără șovăire și i-a acordat Premiul Büchner, una dintre cele mai înalte distincții ale Germaniei. La sfârșitul acestui proces, Paul Celan ar fi trebuit să se simtă întărit, să uite toată afacerea care n-a avut ca efect decât scoaterea la lumină a adevărului“.
Din păcate, nu s-a întâmplat așa. Acuzațiile din 1960 au marcat debutul unei noi perioade de suferințe, depresii și torturi care, în crescendo, l-au urmărit până la moartea tragică. În acest interval, a scris scrisori pline de resentiment, dar pe care nu le-a expediat, și-a propus să plece din Paris și a frecventat un psihiatru. Una dintre scrisori îi era adresată lui Jean-Paul Sartre. Celan îi cerea să scrie în „Les temps modernes“ despre nedreptatea care i se făcuse, și pe care o vedea drept o „a doua afacere Dreyfus“.
Yves Bonnefoy urmărește îndeaproape parcursul chinurilor lui Celan, iar rândurile lui par secvențe din- tr-o fișă clinică. În 1962, obsedat de „afacerea Goll“, are deliruri și e internat. În 1966, se desparte de editorul său german, Fischer, pentru că nu i-a luat apărarea în fața acuzațiilor lui Claire Goll. Bonnefoy a fost martorul direct al manifestării obsesiilor sale în timpul unei vizite la Boris de Schloezer, scriitor și muzicolog din jurul lui „Nouvelle Revue Française“, traducător din rusă: „Boris era unul dintre cei mai generoși, mai primitori oameni, capabil să identifice calitatea unui poet și să-și dea seama cât de îngrozitoare erau atacurile împotriva lui Celan. În timp ce mergeam spre Boris în acea seară, i-am spus lui Paul toate astea, cu speranța că se vor împrieteni. Și, într-adevăr, acele ore minunate au fost așa cum sperasem: unul dintre ei era plin de veselie, iar fața celuilalt se luminase de un zâmbet timid, ce indica o încredere pe care anii grei o erodaseră, dar nu o distruseseră.
Totul a decurs bine, însă la plecare, pe rue de l’Assomp tion, în mijlocul nopții, înlăcrimat, cu trupul scuturat de plâns, întreaga afacere revenise, cu acuzații și denunțuri la fel de șocante și de deprimante ca în prima zi. Primirea prietenos-încrezătoare nu făcuse decât să adâncească rana deschisă“.
Și totuși, care e motivul care l-a ținut pe Paul Celan înlănțuit până la moarte în cercul calvarului și ororii? Nu există un răspuns cert la această întrebare. Ea transcende atât realitățile biografiei, cât și pe cele ale creației. În mod clar, antisemitismul — una dintre sursele depresiei lui Celan — nu dispăruse de pe străzile Parisului după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial. Această realitate rezona profund în conștiința lui Celan. Dar ea nu l-a înfricoșat într-atât încât să cedeze. Într-un puseu de revoltă, el chiar se ipostaziază ca „evreu războinic“, pregătit să-și înfrunte dușmanii. Or, o astfel de atitudine indică mai degrabă hotărârea de a da un răspuns tăios, ce nu rimează deloc cu chinurile și depresiile din ce în ce mai dese și mai violente.
Yves Bonnefoy emite o ipoteză sofisticată privind ecourile „afacerii Goll“ în mintea oricum tulburată a lui Celan. Efectul acuzațiilor a fost acela de a-i zdruncina încrederea în fundamentele poeziei. Și, odată cu aceasta, ale propriei vieți. Avusese revelația că niciunul dintre cei care îl apăraseră de acuzațiile lui Claire Goll nu știa și nu înțelegea nimic din poezia lui. Prin urmare, nu-l puteau înțelege nici pe el — ceea ce adăuga încă o verigă lanțului neliniștilor și înstrăinării existențiale. Concluzia e tulburătoare și plină de măreție. Drept reacție la „afacerea Goll“, „Paul Celan se temea că nu va mai fi recunoscut drept ceea ce era, un poet cu neliniștile lui, cu totul diferite de gândirea și practica literaturii. Dar, mai presus de orice, se temea că poezia însăși, așa cum existase de secole, nu mai era recunoscută și nu mai era trăită decât de foarte puțini oameni“.
Altfel spus, moartea Poeziei confirma triumful Holocaustului — nebunia ucigașă căreia în primă instanță i se sustrăsese, dar care îl ajunsese din urmă prin contestarea dreptului de a fi stăpânul propriilor cuvinte. Așadar, un Holocaust al poeziei. Atunci când dreptul de proprietate metafizică asupra acesteia îi fusese contestat — chiar dacă abuziv, mincinos și abject — i se luase și dreptul de a trăi. Anii care-l despărțeau de întâlnirea funestă cu apele învolburate ale Senei n-au fost decât etapele unei lungi, chinuitoare și inutile așteptări. Și astfel s-a ajuns ca pe podul Mirabeau Macul însângerat să-și ia revanșa asupra Memoriei ce conținea, asemeni unui virus ucigaș, codificarea unei tragedii inevitabile.