Unii oameni se trezesc dintr-o dată la de-a gata. Vin de niciunde, se bucură de o libertate comodă, se folosesc de cunoștințe, își fac relații pe bani în orice domeniu, cumpără, vând, numai să ajungă la acel „de-a gata“. Și ajung, pentru că lumea nu mai este atentă la valori, la caractere, la privirea celuilalt, care trece prin ceilalți și se fixează acolo unde-i este scopul, care, nu-i așa, scuză mijloacele. Intră cu ciubotele pline de noroi în casele dereticate de secole, trecute prin tot felul de epidemii, de pânze de păianjen așezate de vicisitudini prielnice insectelor de tot felul. Și asta pentru că vin din concepte de civilitate improvizate, care au ars etape, așa cum cei mai mulți dintre ei trec peste anii temeinici de studii, cumpărându-și diplome, făcând doctorate cu virgula între subiect și predicat, încât deschid porțile tuturor instituțiilor importante, după care se află inși la fel ca ei, improvizați, suficienți, dar potentați, unși cu alifiile politice ale vremii, în fond straturi de jeg așezate peste cortexul lor, peste pielea lor, infestând totul în jur.
Profitul lor, pentru moment, este imens și nu se gândesc la ce lasă în urmă, ci, fără să știe în ce constă înțelesul versului emi nescian – „Clipa ce a repede ce ni s-a dat“–, trăiesc totul cu intensitatea ho țu lui care, dacă a pus mâna pe pradă, crede că i-a așezat Dum ne zeu mâna pe cap. Nu mai vorbim că habar n-au de punctul 8 al Decalogului lui Moise, cum de altfel nici de toate cele lalte. Trăiesc în devălmășie într-o so cietate care-i apre ciază, așa cred ei, de bine ce i-a așe zat sus, în frun tea buca telor, că doar au plătit, ce dracu’. Fac par te din ierarhia socială și asta le justifică demersurile prin care au putut ajunge atât de sus. Când sunt puși în situații limită, cum este cea prin care trecem acum, se folosesc de aceeași strategie a incompetenței lor și dau rasol în tot ce fac. E vremea speculanților și ei au expertiză în așa ceva, ca să folosesc cuvântul drag lor; că o expertiză se capătă peste noapte, în timp ce o experiență se câștigă într-o viață de om, iar ei nu au timp să aștepte, vor să ajungă la apogeul gloriei lor imediat ce perspectiva li se ivește.
A te folosi, când ajungi într-un loc la care nici nu ai visat pe când îți aranjai viața, de toate avantajele acelui loc, face parte din modalitatea de viață impusă de timp, nu ca valoare perenă, ci ca imediată conjunctură ivită, oportună. Însă a nu accepta că acel fond în care ai intrat este adunat până a ajunge tu acolo de eforturile unor vremuri și ale unor oameni de care nu mai vrei să-ți aduci aminte sau, dacă îți aduci aminte, îi blamezi, îi minimalizezi, înseamnă a-ți însuși tot acel fond, ca și cum lumea de acolo a început cu tine. Nimeni nu poate fi peste noapte atotștiutor. Însă regula caracterului uman impune o corectitudine până acolo unde-i poți acorda dușmanului presupus meritele pe care le are.
În acest context social evoluează acum un soi ciudat de oameni, care cred că tot ce ating li se datorează, că fără ei acele lucruri, care în realitate sunt acolo prin eforturile unor oameni de dinaintea lor, nu ar fi fost posibile. Așa se face că din ceea ce a existat, încet-încet, prin rapacitatea lor, esența adevărului dispare și este înlocuită cu o improvizație ce se vrea doctă, absolut necesară impunerii competenței născute peste noapte. La acel „la de-a gata“ se pricep foarte bine, știu să-l consume și să-l valorifice în numele lor. Însă a face ceva ce să însemne peste timp și contribuția lor reală nu se pricep, nu pentru că nu ar vrea, ci pentru că nu le este dat să se priceapă. Ei sunt cei lacomi, cei avizi, cei dominați de o tenacitate de hoți, ei, cei care fac din legi nelegi și din nelegi legile lor. Priviți-i pe toți de la vârf în jos, fără excepție, și-i veți vedea pe cei care ne-au făcut cele trei decenii de libertate, de democrație un terci, în care se tăvălesc porcii cu mărgăritare la urechi.
Tot ca anexă a acestei lumi, și-n literatură s-au ivit, mai ales în ultima vreme, deși modalitatea a existat de când e lumea, dar nu atât de agresivă ca acum, tot felul de „geniali“, care cred că literatura începe cu ei, că știința lor de carte, luată în grabă de pe rețelele de socializare, de pe internet, este cea adevărată, că totul de până la ei a devenit desuet, expirat, perisabil. Ei nu știu că literatura autentică, de valoare, nu are dată de expirare, este perenă, constituie fondul unei culturi, pe care dacă o elimini, rămâi doar tu, cel autoconsiderat factotumul lumii, adică nimic. Ches tiunea devine gravă, pentru că astfel de „valori“, ivite din haosul minții lor, sunt preluate de grupuri de evaluatori de tip nou, care vor să schimbe totul, să pună altceva în locul din care au scos cu de la sine putere adevăratele valori. Acestea nu pot fi scoase așa cum cred ei, acestea, de regulă, într-o cultură adevărată, nu sunt scoase, ci consolidate cu ceea ce aduci nou, anexabil la ceea ce deja există. A ciupi de ici, de colo, așa cum fac acești veșnici pionieri ai unei revoluții fără rost, nu înseamnă că ești atent cu adevărat la ceea ce a fost, ci doar un speculant și un urechist jalnic.
Versul lui Hölderlin – „La ce bun poeții în vremuri de restriște“ – li se poate aplica și lor, acestor profitori ai ultimilor treizeci de ani de după 1989, însă nu în acest înțeles primar pe care i l-a dat poetul german, ci în alt sens, tras de ei pe spuza lor: vremuri bune pentru noi, în timp de restriște!