Iată se împlinesc 40 de ani de la inaugurarea „Festivalului Internațional Tudor Arghezi“, la care am avut onoarea, dar mai ales surpriza de a fi laureată la Târgul Cărbunești, pentru mine o localitate complet necunoscută până acum un an, când am fost „Marea Sărbătorită“, în prezența Președintelui Uniunii Scriitorilor din România, Nicolae Manolescu, având norocul, ca un copil de duminică ce sunt, să fiu prezentată de unul dintre criticii mei literari preferați, Daniel Cristea-Enache, fiindcă nu face paradă de erudiție, nu are un limbaj sofisticat, scrie la obiect, nu rămâne captiv doar în domeniul scriiturii, ci surprinde și portretul uman al celui despre care scrie.
Îmi place când citesc o cronică să văd și personajul din autor. În numeroasele recenzii apărute în revistele germane eu m-am văzut și „Maja nuda“ și „Maja desnuda“… Am avut și noi înainte critici care nu despărțeau omul de scriitor. Cum aș putea să îi uit pe Lucian Raicu, pe Valeriu Cristea, pe Gheorghe Grigurcu, așa cum le rămân recunoscătoare până la capăt tuturor celor care și-au manifestat aprecierea pentru George Almosnino, un poet excepțional, care n-a avut decât cusurul de a fi fost prea modest.
La masa participanților, care se afla în mijlocul sălii, întâmplarea a făcut să stau alături de Răzvan Voncu. Așa au căzut zarurile. Iată un prilej să-i amintesc cât de impresionată am fost când am citit cronica pe care i-a dedicat-o la 12 ani de la moarte bărbatului meu, poetul George Almosnino. Și dacă lăsăm literatura la o parte și trecem la omenie, vreau să vă spun că mai apreciez ceva la domnul Voncu. În lumea bună a literaturii noastre e unul dintre foarte puținii scriitori care răspund la telefon cu o promptitudine de-a dreptul teutonă.
Așadar, soarele arde, pomii ‘s în floare, apare și domnul primar… și pe-urmă mergem la vot! Doamne-ajută! Trecând peste imaginea vizuală a evenimentului, împănată și cu unele impresii personale, atenția mi-a fost atrasă de un eveniment în afara tabloului. În fața ferestrei invadată de soare, umplând atmosfera sobră, obișnuită la un asemenea eveniment, apar brusc două fete premiate pentru cele mai bune poezii publicate în România literară: Ana Paraschivescu și Anca Maria Dogaru. Fără îndoială că în sală au fost mult mai multe aspecte demne de remarcat, dar ochiul e subiectiv, de aici și zicala „Mi-a sărit în ochi“.
Nu pot încheia aceste rânduri înainte de a aminti că fusesem cu o săptămână în urmă invitată la Tg.Jiu, unde am avut o întâlnire de neuitat cu elevii de liceu, organizată de către profesoara Lili Roată, una la liceu și alta seara, la teatru, unde am apărut pe scenă, singură, orbită de un reflector uriaș care m-a proiectat într-o lume, unde eram „o, tu cea de altădată, ce te-ai pierdut din drumul lumii, scrisă’n visare ca o slovă“… să fi fost duhul Diaconului Iachint, al lui Ion Ion, cel de sub Ceahlău, sau Rada – un bujor cu ghimpi fierbinți… Sunt fericită că mi s-a oferit Premiul „Tudor Arghezi“ – aș îndrăzni, iertat să-mi fie, să spun – cel mai mare scriitor român! Când eram studentă, aprecierea mea era aproape unanimă, acum trecutul este o tablă pe care un burete a lăsat o mâzgăleală de cretă. Domnul Nicolae Manolescu se pare că îmi cunoaște pulsul, uneori destul de neregulat și se miră de priza pe care o am la tineri, când poezia mea, cum bine remarcă, nu mai seamănă cu a lor. Totuși, curios, primesc zilnic acasă manuscrise, volume de poezii nepublicate încă de la elevi, de la studenți și ce scriu ei sparge tiparele poeziei care e azi în vârf, adică „în cărți“, cum spun cartoforii, cea care stabilește regula jocului. M-am întrebat adesea de ce nepoții se înțeleg mai bine cu bunicii decât cu părinții, nu cumva descoperim viitorul în trecut?