A doua „poiană a lui Iocan“. Marin Preda, 40 de ani de la moarte

 

A făcut carieră și a pătruns de mult în mitologia noastră literară poiana lui Iocan. Agora sătească, reminiscență a sfatului bătrânilor sau mini-parlament bășcălios, axă orizontală a satului (după cum salcâmul e axa verticală), poiana este un topos care va reveni în opera lui Marin Preda, în travesti, și după Moromeții.

Este cunoscut amănuntul că Preda, cu toată parcimonia sa afectivă, le-a păstrat „albatrosiștilor“ o prietenie deschisă, recunoscută de toți în scrierile lor confesive (Miron Radu Paraschivescu, Ion Caraion, Geo Dumitrescu, Al. Cerna-Rădulescu ș.a.). Scriitorul nu a dat o explicație acestei fidelități încercate, totuși, de istorie. Probabil că, într-un fel, a oferit prietenilor săi mai puțin norocoși, literar și social, ceea ce ei, la rândul lor, îi dăruiseră în cel mai dificil moment, cel al debutului: solidaritate.

Ce fel de solidaritate? Aș începe, mai curând, printr-o serie de negații.

În nici un caz, solidaritate politică. Grupul de la „Albatros“ a fost un grup de stânga. În mai multe rânduri, în Viața ca o pradă, scriitorul menționează acest as pect. „E un om de stânga“, îi spune Geo Dumitrescu despre Al. Cerna-Rădulescu. Despre poetul Ștefan Popescu, același Geo Dumitrescu „a adăugat că e comunist“, iar puțin mai departe poetul comunist îi va certa pe albatrosiștii insensibili, se pare, la o minusculă șopârlă strecurată de el într-un text, altfel, conformist: „– Ce conștiințe aveți voi, care vă pretindeți oameni de stânga, dacă nu sesizați conținutul subversiv al unei astfel de lucrări?“

Totuși, nicăieri în Viața ca o pradă, Marin Preda nu consemnează faptul că ar fi aderat și el la aceste convingeri de stânga, deși, să recunoaștem, i-ar fi fost comod și avantajos, în 1977, să o facă. De asemenea, nici în cuprinsul cărții, nici în amintirile colegilor de generație nu se menționează că aceștia i-ar fi atribuit lui Marin Preda convingeri de stânga. Prozatorul, să nu uităm, nu și-a urmat amicii în demersurile primilor ani de după 1944. N-a mers alături de Caraion la „Scânteia tineretului“, nu s-a dus cu Miron Radu Paraschivescu la „Scânteia“ și a evitat, în tot cazul, angajarea politică de partea extremei stângi.

Nu poate fi vorba nici de o solidaritate literară sau, mai exact spus, estetică. Din grupul de la „Albatros“ fac parte scriitori de formule diferite: un ironist citadin ca Geo Dumitrescu, un expresionist arghezian ca Ion Caraion, un suprarealist ca Tonegaru. Preda este singurul prozator important dintre ei și, totodată, singurul de origine rurală, cu alte lecturi și alți maeștri. Albatrosiștii se definesc printr-un criteriu mai degrabă afectiv, spre deosebire de omologii lor ardeleni, Cercul Literar de la Sibiu, care lansează cunoscutul manifest literar din 1943: profesiune de credință comună, de factură lovinesciană. După război, tendința de dezagregare estetică a grupului de la „Albatros“ s-a finalizat, favorizată fiind de aventurile politice ale unora dintre membri sau de traiectoriile literare ale altora.

Rămâne în picioare doar varianta solidarității de vârstă și de breaslă. Câțiva tineri scriitori, pe care îi reunește prietenia și un minimum de norme de comportament democratic, înțeleg să se sprijine reciproc în momentul debutului. Gruparea are un mentor – Miron Radu Paraschivescu –, un mediator – Geo Dumitrescu –, și un îndepărtat Mecena – Mircea Grigorescu, patronul de la „Timpul“. Preda, ca și Caraion, Ierunca, Tonegaru sau Cerna-Rădulescu, nu este o figură de prim-plan în cadrul grupului. Primește, cu toate acestea, întregul sprijin pe care o mână de oameni tineri și puțin putincioși socialmente i-l puteau oferi. În virtutea acestui sprijin, Marin Preda se simte, poate, dator să depună mărturie despre generația sa, încă „pierdută“ în 1977.

Modul în care Preda înțelege să depună mărturie e, însă, original și nu se deosebește de modul în care depune mărturie despre un alt biografem esențial: spațiul copilăriei, tutelat de figura tatălui. Empatia ironică, de care este animat naratorul din Moromeții, însuflețește și Viața ca o pradă, iar scena de grup definitorie nu este altceva decât o transpunere a „poienii lui Iocan“ în mediul intelectual bucureștean. Întâlnirea grupului albatrosist, acasă la Tib. Tretinescu, este înscenată după același tipar narativ ca întrunirile din fața fierăriei din Siliștea-Gumești.

Există, înainte de toate, un Moromete, adică o autoritate intelectuală și morală. Acesta este, în scena din Viața ca o pradă, poetul Miron Radu Paraschivescu, care comentează moromețean un articol oportunist al lui Tib. Tretinescu: „Barbarii de la Răsărit… a… ha, ha…a …ha, ha…“ (chiar și onomatopeele amintesc de savuroasele glose ale lui Moromete la discursul regal). Apare, apoi, un Cocoșilă, cu care Moromete se sfătuiește și, într-un anume sens, premeditează „reprezentațiile“ din poiană: în cazul de față, Geo Dumitrescu, care se mulțumește să-l provoace – mai „urban“ decât omologul său rural – pe Miron Radu Paraschivescu. Se ivește în pagină și un Marmoroșblanc, în persoana lui Gh. Niculescu (Sergiu Filerot), fără de care conflictul pe care se sprijină scena nu e posibil. Reconstituirea întâlnirii se face cu aceeași sacadare a secvențelor, cu aceeași insistență asupra gesturilor și cuvintelor, cu aceeași grijă ca Miron Radu Paraschivescu/ Moromete să rostească, la finalul „spectacolului“, ceva memorabil: „– Domnule, îmi spuse, debutezi. Scrie! Dar tot așa, de-astea (și le luă cu palma pe dedesubt, astea la care se referea, și care puteau să-l încânte pe el atât de mult…). Să nu scrii altele, cel puțin o vreme, mă avertiză el. Mai târziu lărgești aria, te privește, dar pentru început e bine așa, să te ții de acest filon. Pe urmă, e adevărat, trebuie să-l depășești“.

Că este vorba de o reconstrucție memorialistică, nu mai încape îndoială. Discursul lui Miron Radu Paraschivescu e reprodus, probabil, cu destulă fidelitate semantică. Se știe că poetului îi plăcea postura de îndrumător literar, pentru care avea vocație și mână bună. Dicțiunea sa e însă moromețeană, cu acel apelativ solemn „domnule“ (adresat cuiva mai mic cu mai bine de zece ani!), cu plăcerea evidentă a tutelării verbale, cu o gestică dublând expresiv cuvintele.

Avem și dovada că, în realitate, întâlnirea cu pricina s-a petrecut cu totul altfel decât a narat-o Marin Preda. Știm, de pildă, dintr-o relatare memo rialistică a lui Geo Du mitrescu, că postura lui Moromete, la reuniunile de grup ale albatrosiștilor, era asumată, de fapt, nu de Miron Radu Paraschivescu, ci chiar de Marin Preda: „Astfel că, într-o zi, s-a ivit și această surpriză enormă a manuscrisului extras, cu gesturi speci fice moromețene, din buzunar, despăturit cu grijă și încetineală, în nehotărârea grea de a-l întinde cuiva sau de a-l ascunde la loc“. Tot Geo Dumitrescu ne spune că „ierarhiile“ nu erau admise în cadrul grupului, egalitatea democratică fiind o premisă a însăși opoziției lor subiacente față de regimul legionaro-antonescian. Devine evident, confruntând mărturiile, că scena de grup din partea a doua a Vieții ca o pradă e recompusă de scriitor după tiparul agorei din Moromeții.

Or, agora este semnul vechimii unei civilizații și, câtă vreme ea funcționează, și societatea funcționează normal. Mesajul subliminal – totuși, evident pentru cititorul prevenit – al scenelor de tip „poiana lui Iocan“, mai ales în 1977, este unul subversiv. Când agora este abolită, așa cum se întâmplă în totalitarism, mecanismul social se gripează și în locul lui Moromete se instalează Isosică. Nu întâmplător, în Viața ca o pradă, cel care i se substituie lui Miron Radu Paraschivescu, după 1948, în rolul de „îndrumător literar“, e Nicolae Moraru, un Isosică al culturii anilor 1950. Solidaritatea de breaslă dispare, generația se risipește, comanda ia locul dialogului, iar, într-o noapte, câinii Pelișorului, care enervau pe toată lumea, dar nu mușcau pe nimeni, sunt mâncați de lupi… O parabolă teribilă, dar riguros exactă, a clivajului istoric.

Am uitat, însă, să precizez care este locul pe care naratorul Marin Preda îl rezervă personajului Marin Preda în „divanurile“ albatrosiste din Viața ca o pradă. Ei bine, prozatorul își distribuie, ați ghicit, rolul artistului din poiana lui Iocan. Cum mulajul de lut al capului lui Moromete, făcut de Din Vasilescu, e singurul martor care supraviețuiește spargerii adunării din fața fierăriei, tot așa, și produsul creației lui Marin Preda, romanul autobiografic Viața ca o pradă, rămâne o mărturie artistică singulară despre o generație literară pe care timpul nerăbdător a risipit-o.