La începutul lui 2020, la pachet cu pandemia, a apărut un nou volum semnat de Mircea Cărtărescu, o culegere de texte destul de masivă, dar deloc greu de citit. Titlul (Creionul de tâmplărie, Ed. Humanitas) este dat de o întîmplare pe care autorul o cunoaște din relatările altora, căci la desfășurarea ei avea vîrsta de un anișor. Pus să aleagă, după tăierea moțului, un obiect care îi va prefigura destinul, copilul nu ia nimic de pe tava oferită, ci smulge un creion chimic de tîmplărie de după urechea nașului, un onorabil tîmplar de coșciuge, și îl strînge în mînă, refuzînd alte obiecte (tradiția îi permitea trei mărci ale soartei). Rudele îi prevăd micului Mircea o carieră strălucită în domeniul pompelor funebre, pe urmele nașului său. Dar știurlubaticul „Geamăn“ – născut în iunie, pentru alte detalii a se vedea Solenoid – n-a folosit creionul la însemnarea scîndurilor, ci l-a schimbat rapid cu mașina de scris, apoi cu tastatura.
Povestea alegerii premonitorii o spune chiar scriitorul în alocuțiunea rostită la primirea unui premiu literar important în Mallorca, Premiul Formentor (50 de mii de euro, decernat în 2018). Textul e unul dintre cele adunate în a doua secțiune (titulară) a volumului recent apărut. Tot ce scrie Mircea Cărtărescu are, orice ar spune cîrcotașii, un anumit farmec și stîrnește interesul. Autorul stăpînește nativ arta narațiunii: povestește fluent, coerent, surprinde detalii relevante de atmosferă și portretistice, cultivă un umor fin, nu e excesiv în căutarea poantelor pentru a face comedie cu orice preț, ironia e firească și conținută ca un ingredient bine dozat. Amintirile personale sînt relatate fără emfază și poetul are grijă să se minimalizeze neostentativ, vorbind de „biata lui operă“ și „sărmanele sale cărți“, cu toate că își cunoaște valoarea și nu îi înalță pe alții nejustificat deasupra sieși.
Prima secțiune și cea mai reușită a volumului se intitulează Cum i-am cunoscut și cuprinde evocări ale unor scriitori. Ea începe cu unele „cunoștințe“ doar livrești. Mircea Cărtărescu nu i-a cunoscut direct pe Mihai Eminescu, Ion Barbu și alții. Față de Eminescu, o natură înrudită omenește cu autorul Orbitorului, obsedat de vise chimerice, acesta se simte cam vinovat. Se referă repetat la numărul din „Dilema“ care-l face praf pe Eminescu. Deși îl declară o mare realizare eliberatoare (în realitate a fost o glumă puștească mai extinsă, bună să piște cîțiva ruginiți), nu îi reia judecățile. E imposibil de crezut că Mircea Cărtărescu, filolog și profesor la Litere, scriitor cu mare experiență, nu înțelege rolul lui Eminescu în cultura română și mai ales n-are imaginație cîtă să înțeleagă ce ar fi fost literatura română, dar și limba română, fără „părosul“ autor al Eghipetului.
Cărtărescu afirmă repetat că datorează totul literaturii, poeziei în special, dar indirect demonstrează că e dator și climatului literar în care s-a format, cenaclurilor Junimea și „de Luni“, mentorilor acestora și colegilor lui, cărora le dedică portrete vii și interesante, oprindu-se mai ales asupra celor dispăruți prematur (Gh. Crăciun, T. T. Coșovei, Stratan, „Madi“ Marin, Mircea Nedelciu). Generația 80 a fost marcată de pierderi foarte grele, autori importanți au dispărut la vîrste neverosimil de mici. Din acest punct de vedere, Cărtărescu confirmă indirect continuarea profesiei nașului său: aș face pariu c-o să-i „îngroape“ pe toți optzeciștii, în condițiile în care nici nouăzeciștii, la care se referă în cîteva pagini, nu se simt prea bine.
A doua parte a cărții cuprinde mai ales textele unor alocuțiuni rostite de autor în prilejuri festive, decernări de premii, o lansare de carte, iar a treia parte texte de întîmpinare, eventual prefețe la volume diferite, un text festiv pentru o celebrare a lui Ernesto Sábato și alte cîteva de acest fel. Toate sînt agreabile, sprintene, emană un aer tineresc. Unele sînt și generoase: profesorul de la Litere își susține o parte dintre membrii cenaclului studențesc pe care l-a condus o vreme. Dintre aceștia unii chiar aveau și au o înzestrare literară indiscutabilă, poate chiar la nivelul mentorului lor. Împrejurările defavorabile, mai ales deprecierea literaturii în societate, mai mult decît propriile ezitări, nu i-au dus pe culmile interesului public.
Din texte răzlețe, „cu gîndiri și cu imagini“ demne de atenție, Mircea Cărtărescu înnegrește, cu folos să recunoaștem, multe pagini: 268. Gurile rele spun că dacă nu adună de un volum pe an, editorul sau „Gallimardul său“, pe care îl portretizează în tableta Cum n-am ajuns Camus, îi taie subvenția și susținerea pentru Nobel. Dar cîte nu se spun aici, la porțile Orientului, unde puțini Camuși au parte de cîte un Gallimard al lor?
De bunăvoie sau nu, un autor îndreptățit să ocupe scena literară pentru un monolog ne-a oferit o carte plăcută și, la ora cînd apar aceste rînduri, presupun că e pe cale s-o termine pe următoarea. Timpul și Gallimard nu mai au răbdare!