Cuvântul-R

Mereu inventivă când e vorba de corectitudinea politică, limba engleză nu încetează să ne surprindă. După deja banalizatul „f-word“, ce desemnează vocabularul cu tentă sexuală, pornografică, obscenă etc., mai nou face ravagii „r-word“. Inițial, era un termen depreciativ la adresa „înapoierii mintale“ (de la „retard“). El se referea la acele persoane definite de dicționarele medicale ca „suferind de dizabilități intelectuale“. În scurtă vreme, termenul a cuprins toate felurile de handicapuri, dezavantaje și impedimente de natură fizică ori intelectuală. Recent, l-am descoperit întrebuințat pentru a desemna rasismul. E o alunecare semantică întru totul sugestivă pentru lumea actuală. Odată cu generalizarea (și chiar legiferarea) concepției privind rasismul, noțiunea a proliferat și s-a diversificat, ajungând să semene cu un copac stufos.

Contextul în care am întâlnit formula „cuvântul-R“ e al polemicii iscate de afirmațiile dintr-un interviu al lui Alison Roman, o jurnalistă de la „New York Times“, deținătoarea unei rubrici de rețete culinare. Referindu-se la intenția de a-și converti în „brand“ (adică într-o afacere) popularitatea, ea a adus în discuție alte două femei de succes. E vorba de Marie Kondo și Chrissy Teigen. Prima, specialistă în „organizare“, are un show TV și a scris cărți pe respectiva temă, vândute în milioane de exemplare. „Filozofia“ ei, la care, eu, unul, ader, e să trăim cât mai simplu, să ne debarasăm de obiectele inutile, păstrându-le doar pe cele care „iradiază bucurie“. Chrissy Teigen e un model faimos și, la rândul ei, „o personalitate de televiziune“. Mai mult, a publicat și ea cărți cu un uriaș impact comercial pe teme culinare.

În ce constă infracțiunea lui Alison Roman? În faptul că a făcut comentarii considerate jignitoare privind activitatea profesională a celor două doamne citate mai sus. Și anume: despre Marie Kondo a afirmat că „atunci când a decis să profite de celebrita tea ei producând lucruri ce pot fi cumpărate a comis un lucru ce contrazice tot ceea ce te învățase.“ Despre Chrissy Teigen a spus că postările ei de pe Instagram și linia lansată de ea, Target, „o oripilează“ — verbul folosit în en gleză e horrify. Au urmat, fulgerător, reacții în care a fost acuzată de duplicitarism, deoarece tocmai anunțase că intenționează să-și folosească celebritatea lansându-se în afaceri. N-au lipsit vocile care s-o acuze că ea, femeie, a atacat alte femei — afront considerat a fi de o maximă gravitate în lumea ultracon vențională a Americii de azi. În scurtă vreme, conflictul a escala dat. Alison Roman, o „caucaziană pură“, a fost învinuită de-a dreptul de rasism: una dintre starletele a căror activitate o comentase era japoneză, cealaltă, pe jumătate tailandeză, pe jumătate norve giană.

Probabil că această păruială întru totul ridicolă s-ar fi încheiat de la sine, dacă n-ar fi existat și consecințe administrative. Deși presa de scandal a ajuns la concluzia că Alison Roman nu e, totuși, rasistă, ci doar invidioasă, ziarul „The New York Times“ a decis să-i rezilieze contractul. Însuși faptul că obiectul comentariilor ei au fost două femei „de culoare“ (am tradus termenul întocmai) a fost considerat blamabil. Scriind la faimosul ziar new-yorkez, Alison Roman ar fi trebuit să fie conștientă că în faza actuală a intoleranței corect-politice, singura categorie ce poate fi criticată fără niciun risc (ba dimpotrivă, aducând beneficii) e cea a omului-alb-suprematist-creștin, prin definiție rasist și extremist.

Ceea ce se observă din acest exemplu — ca și din altele pe care le-am menționat de-a lungul vremii în articolele mele — e lovitura de moarte dată justiției. Adică statului de drept. În clipa de față, sistemului judiciar, cu întruparea lui instituțională, tribunalul, i s-au substituit tot felul de entități formale sau informale care decid asupra a ceea ce e bine și ce nu e bine în societate. Domnia legii a fost cotropită de domnia bunului plac a grupurilor ori grupusculelor ce reușesc să-și impună agendele. Parlamentele și guvernele trăiesc în pură iluzie atunci când cred că au rolul decisiv în modelarea social-morală a țărilor pe care le conduc. Puterea se află, de facto, în mâna celor care au abilitatea și capacitatea de organizare pentru a spulbera orice barieră ce contravine intereselor și avantajelor la care țintesc.

Prin Facebook, Twitter și Instagram acest gen de formațiuni-pistol tind să joace și în România roluri din ce în ce mai vizibile. Să ne înțelegem: atunci când e vorba de respectarea drepturilor omului, orice acțiune e binevenită. Discriminările pe bază de sex, rasă ori clasă nu trebuie tolerate în nicio împrejurare și cu nicio motivație. Ceea ce mi se pare strident și, prin urmare, inacceptabil, e ca rolul de regulator social să fie luat de instituții autodesemnate, și nu de organe ale statului. Există chiar și în România, slavă Domnului, legi care să pedepsească și rasismul, și discriminarea sexuală, și anti-semitismul, și ideologiile extremiste (fascismul și nazismul; nu și comunismul, dar asta e altă discuție).

La fel de grav e că, uneori, statul, sub presiunea unor grupări interesate, crează pseudo-instituții de genul Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării. Totul e aberant la această așa-zisă „autoritate autonomă“, începând cu vocabula „național“ din titlu. Pe oricâte fețe am întoarce-o, ea trimite la un moment istoric revolut, când „idealul național“ corespundea unei faze de dezvoltare a societății. Astăzi, „național“ e un cuvânt ce se apropie periculos de mult de „naționalism“, care, la rândul lui, e adeseori una din măștile extremismului. Imaginați-vă ce ridicol ar suna dacă și alte instituții ale statului ar purta denumiri precum „Parlamentul Național al României“, „Guvernul Național“ „Ministerul Național al Justiției“ etc. Probabil că lumea civilizată ar transmite atenționări îngrijorate. În privința „Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării“ nu ripostează nimeni. Prietenii știu de ce!

În fapt, și în cazul CNCD e vorba de o entitate cu pronunțat caracter politic. Nici nu poate fi altfel, din moment ce se află sub autoritatea Guvernului, cel mai politic dintre toate instituțiile țării. Numirile în funcție se fac pe baze politice, de către primul ministru, la propunerea ministerelor. Dacă nici aceste elemente nu definesc caracterul politic, înseamnă că trebuie să redefinim toate cuvintele din dicționare. În acest context, rezultatele nu pot fi decât politice, urmărind interesele celor aflați la guvernare, care decid discreționar numele președintelui CNCD și ale membrilor Colegiului Director. Tocmai de aceea e amuzantă recenta trezire din hibernare a CNCD printr-un set de pedepse aplicate unor personaje în așa fel încât să cuprindă întregul spectru politic. Ieșirea la rampă are loc în împrejurări destul de neplăcute pentru instituție. Și anume, imediat după amen darea lui Vladimir Tismăneanu, învinuit de rasism, pentru o postare neinspirată pe Facebook, pe care a retras-o imediat și în legătură cu care și-a prezentat public scuze. Nu am nicio îndoială că justiția va infirma acest abuz.

N-am să cer desființarea CNCD-ului, așa cum o fac și au făcut-o destule voci. Și nici măcar „rotirea“ cadrelor care s-au cam eternizat în vârful pirami dei instituționale. Și asta pentru că într-o societate ca a noastră nevoia de îndrumare și control în sfera drepturilor omului n-a dispărut. Problema e că CNCD nu excelează tocmai în direcțiile valabile, menționate chiar în statutul ei, ci în activitatea pur represivă. Din cele cinci serii de activități asumate pe site, de notorietate e doar una: „investigarea, constatarea și sancționarea faptelor de discriminare“. Adică cea mai discutabilă dintre ele. A investiga, a constata și a sancționa demersuri presupus ilegale (discriminarea fiind una dintre ele!) presupune existența unui cadru juridic bine definit. Ele nu pot rămâne la cheremul și nu pot avea loc în funcție de umorile unor părerologi. Atâta vreme cât în România există o justiție, a delega unor particulari numiți în funcții pe criterii politice dreptul de a face dreptate e o aberație.

Ar fi însă oportun, dacă tot există, ca CNCD să dea prioritate celorlalte puncte din misiunea pe care și-a asumat-o: „prevenirea faptelor de discriminare“, „medierea faptelor de discriminare“, „acordarea de asistență de specialitate victimelor discriminării“ și chiar „monitorizarea cazurilor de discriminare“. Maximul de libertate al CNCD ar trebui să se rezume la dreptul de a se adresa justiției. Există în România instituții care funcționează în acest fel. De pildă, Consiliul Național (iarăși!) pentru Studierea Arhivelor Securității. Or, dacă în cazul turnătoriilor, abuzurilor și schingiuirilor statului comunist ultimul cuvânt aparține justiției, de ce într-o societate liberă niște indivizi cu patalama de la partid să aibă dreptul de a amenda și de a stigmatiza fapte care nu au nici pe departe gravitatea celor petrecute în beciurile Securității?

Lumea se schimbă — și e bine să se schimbe. Dar nu cu orice preț. Vremea evaluării abuzurilor de azi va veni și ea, iar mulți dintre „justițiarii“ actualității își vor binemerita locul printre personajele odioase ale istoriei. Și asta pentru că societatea actuală, nu numai românească, geme de urmași ai lui Torquemada, Lenin, Stalin, Pol Pot ori Ceaușescu. E timpul ca hoardele de komisari ideologici să mediteze la propriul rol nefast în deturnarea actelor de justiție legitime și necesare.