Mateiu Caragiale face, într-un anume sens (care n-a fost întotdeauna remarcat de istoria literară), legătura dintre perioada interbelică și cea de la 1900, dintre modernism și la belle époque.
Și aceasta nu doar din cauză că romanul său Craii de Curtea-Veche este localizat în 1910, în acea epocă incertă de la începutul secolului, în care modernitatea coexistă, la noi, cu destule reminiscențe patriarhale. În primul rând fantasma dandy-stă a autorului, estetismul său radical, ca și umorile negre ale subconștientului își au originea în mentalitatea estetizantă care își făcuse loc și în societatea noastră (sub influență franceză), în anii de dinaintea Marelui Război. Aceste fantasme și umori estetizante sunt, cumva, nelalocul lor în epoca funcționalistă, dinamică, mecanizată și tehnicizată dintre cele două războaie. Însăși relația psihanalizabilă cu tatăl I. L. vine, în fond, tot de demult: în interbelic, marele Caragiale nu mai era o prezență care strivește, ci o statuă…
Nu-i de mirare, așadar, că vecinătățile literare ale scriitorului nu sunt de aflat în zona lovinesciană, ci, mai întâi, în cea a „Vieții românești“ (în care publică nuvela Remember, în 1921), apoi în cea a „Gândirii“ (în care Craii de Curtea-Veche apare în serial, între 1926-1928), ca să nu mai vorbim de acea celebră fotografie în care prozatorul tronează, foarte afectat, dar încântat, în mijlocul „tinerei generații” a lui Noica și Eliade. Mai toate operele sale literare, în paranteză fie spus, sunt începute, după propriile-i mărturisiri, înainte de 1918 și ținute în sertar până când, după război, le definitivează și le dă publicității. Poate fi sau nu adevărat, intenția scriitorului de a acredita acest traseu al operei ne spune ceva despre identificarea sa cu epoca anterioară.
Substratul eno-gastronomic al ficțiunii lui Mateiu Caragiale e, prin urmare, alcătuit din proiecții orientate către un trecut în bună măsură imaginar, populat de boierii și șnapanii mânați de farmecul vieții, dispăruți din literatură după 1918, odată cu întreaga proză sămănătoristă.
Țuica e, dintre mărcile eno-gastronomiei, cea care apare prima în Craii de Curtea-Veche. Naratorul se întâlnește la birt cu ceilalți „crai”, care înfulecau bucate naționale și beau țuică: „Mă îmbrăcai și ieșii. Era, spre căderea iernii, o vreme de lacrimi. Deși nu plouase, tot era ud; jgheaburile plângeau, ramurile copacilor desfrunziți picurau, pe tulpine și grilaje se prelingeau, ca o sudoare rece, stropi groși. Ăsta e timpul care îndeamnă cel mai mult la băutură; rarii trecători ce se prefirau prin ceață erau mai toți afumați. Un lungan, coborând prispa unei cârciumi, căzu grămadă și nu se mai sculă. Întorsei capul dezgustat. Birtul ales pentru acea seară fiind tocmai în Covaci, luai o birjă, lucru cuminte, deoarece, la sosirea mea, ceilalți mosafiri erau la a doua țuică, iar oaspetele la a treia. […] Pantazi porunci încă un rând de țuici. […] Borșul cu smântână și ardei iute fu sorbit în tăcere.”
Ploaia „bacoviană”, birtul, birja, țuica, borșul cu smântână și ardei iute, toate aceste elemente de recuzită vin din proza de la sfârșitul secolului al XIX-lea și configurează un orizont culinar și spiritual semi-oriental, plasat deloc întâmplător de scriitor la începutul romanului, spre a sugera atmosfera acestei lumi aparte, aflată la marginea de răsărit a Europei.
Căci următoarea băutură care apare este, dimpotrivă, aristocratica șampanie: „Ca să împace lucrurile, Pantazi porunci să se destupe șampania ce, după datina meselor noastre, se sluji în pahare mari.” Cu alte cuvinte, pitorescul oriental și rafinamentul occidental, reunite cam brusc – combinația dintre țuică și șampanie e, orice s-ar spune, prea originală… – de un prozator preocupat să amestece bine cele două filoane. Întregul roman va fi, după această mise en abîme, o combinație indescriptibilă de esențe tari, autohtone, din specia țuicii, și materii vaporoase, cosmopolite, ca aburii șampaniei.
Lui Pirgu i se rezervă de la bun început, pe acest palier, un rol ingrat: acela de mesean care nu rezistă la băutură. Ca să-l prăbușească de tot, Mateiu Caragiale șarjează și-l pune să îndoaie cu apă minerală… șampania. Un adevărat adulter spiritual, ce trădează, în intenția scriitorului, spoiala personajului: „Pirgu nu lăsă să i se toarne decât un deget [de șampanie], peste care adăogă aproape un litru de apă minerală, niște borviz ușor. Din tuspatru era singurul care nu ducea la băutură, se putea spune chiar că mai mult se făcea că bea, umflându-se cu șprițuri cu sifon, cu sifon albastru.” Spre a-l portretiza moral și intelectual pe Pirgu, prozatorului îi este suficient să ne semnaleze obiceiurile potatorice: barbarul șpriț, apărut la sfârșitul secolului al XIX-lea, sub influență austriacă și din cauza filoxerei, îl definește pe Pirgu atât sub specia bărbăției, cât și sub cea a educației. Și îl trimite în detestata categorie a șnapanului balcanic. Șprițul joacă aici rolul berii, iar aluzia, pentru cine știe să citească, este tot la I. L. Caragiale, pe care câteva pagini mai încolo scriitorul îl va devoala ca prototip al lui Pirgu: „A! să fi voit el, cu darul de a zeflemisi grosolan și ieftin, cu lipsa lui de carte și de ideal înalt și cu amănunțita lui cunoaștere a lumii de mardeiași, de codoși și de șmecheri, de teleleici, de târfe și de țațe, a năravurilor și a felului lor de-a vorbi, fără multă bătaie de cap, Pirgu ar fi ajuns să fie numărat printre scriitorii de frunte ai neamului, i s-ar fi zis «maestrul», și-ar fi arvunit statui și funeralii naționale. Ce mai «schițe» i-ar fi tras, maica ta Doamne! de la el să fi auzit dandanale de mahala și alegeri.”
Eno-gastronomia – ba încă una desprinsă, parcă, din La Moși (Tablă de materii), a Tatălui Castrator – este întrebuințată și spre a creiona universul moral și intelectual al celeilalte mari figuri a romanului, și anume Pașadia: „De dimineață până seara el nu se mișca de acasă, nu se ridica de la masa de lucru dintre cărți și hârtii, citea, scria fără răgaz. În timpul acesta nici nu fuma, sorbea câte puțin numai dintr-o ceașcă de cafea fără zahăr și tare. Mergeam din când în când să-l văd și era de atâtea ori pentru mine o sărbătoare. Ce ființă aleasă, câtă deosebire între dânsul și ceilalți, ce prăpastie! De vulgaritatea consfințită de obiceiul pământului, nici umbră la el, nici urmă – nimic balcanic, nimic țigănesc; pășindu-i pragul treceai granița, dădeai de civilizație. Acolo era sălașul desfătărilor grave ale duhului. Cum era atunci cu putință ca omul de carte și de Curte care ar fi făcut podoaba zilelor de la Weimar, să se fi învoit a împărtăși de seara până dimineața dezmățarea unui Pirgu, ca apuseanul subțire în gusturi și lingav să guste pastrama și tulburelul, schembeaua și prăștina, ca vechiul vienez pierdut în vraja visului mozartian să asculte ciamparalele și bidineaua?” Astfel construit, pe aceeași schemă a Dublului pe care fusese configurat și Aubrey de Vère din nuvela Remember, Pașadia nu este atât o enigmă, cât un epitom al lumii românești de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, încă suspendată între Orient și Occident, încă nedesprinsă cu totul (în ciuda unor remarcabile progrese) de fantasma obsedantă a epocii fanariote.
În Sub pecetea tainei, prozatorul adaugă o notă nouă universului său potatoric: berea. În primele două alineate ale nuvelei, vinul și berea, cele două băuturi care animă, de la 1900 încoace, imaginarul bahic al scriitorului român, sunt reunite de Mateiu Caragiale cu o siguranță care sugerează premeditarea: „De când am apucat a ne prelungi șederile afară din București, el la Valea Rugului, eu la Sionu, el la crama unde a fost ucisă Sița Gârbu, eu la armanul unde a fost răpus Nicolache Schina, adică de vreo doi ani, nu mi se mai întâmplase până săptămâna trecută să-l întâlnesc pe Teodor ***, veche cunoștință moștenită, conu Rache cum i se zicea îndeobște. L-am găsit la «Carul cu bere», în partea din stânga a localului, singur la o masă, în fund. Sta cu ochii aproape închiși; pentru cine n-ar fi știut că la dânsul ăsta era semnul că atunci cugeta adânc, ar fi crezut că ațipise. Înaintea lui se trezea, neîncepută, o halbă, alături de o carte proaspătă cu filele netăiete; cel din urmă roman detectiv franțuzesc.”
Un proprietar de podgorie, așadar, nu mai are, la 1900, repulsia de a consuma bere. Dimpotrivă, după cum ne spune prozatorul mai încolo, și nevestei lui conu Rache îi plăcea spumoasa băutură, iar soțul îi făcea hatârul și o însoțea, deși după aceea făcea, cumva, dreptate vinului: „Duminica și sărbătorile venea la berărie cu nevastă-sa, căreia îi plăceau crenvirștii și berea, iar seara nu ieșea, se culca devreme; vara numai, când mânca în grădinița ce-și făcuse în fundul de curte rupt de la chiriaș, îi plăcea să întârzie cu țigara și cu un păhărel de poșircă, la lumina chioară a unui felinar de masă, în mirosul cotețelor și al privăților de la vecini.” Asupra acestui din urmă obicei al personajului, de a bea vin seara târziu, Mateiu Caragiale insistă chiar, spre finalul nuvelei: „– Merinde pentru la vie, coane Rache? – Ba, pentru aici; poate să prinză bine; dacă facem noapte mare? … cum se și întâmplă.”
Universul eno-gastronomic al lui Mateiu Caragiale este, desigur, decadent, dar mai ales decăzut. Cu oroarea sa ostentativă de tot ce e „național” (cum l-or fi înghițit înguștii naționaliști de la „Gândirea“?…), el nu reține, în imaginara-i reconstrucție a lumii de la 1900, nimic pozitiv legat de universul culinar românesc, care are, în proza sa, statutul de fatalitate de destin.