Cel mai nou volum editat de istoricul literar Eugen Negrici se înscrie în aceeași linie cu cel publicat cu câțiva ani în urmă – Memoriile căpitanului Dumitru Păsat 1941-1945 (Humanitas, 2015) – o carte document care mai adaugă o nouă piesă în câmpul cercetării istorice referitoare la atmosfera (de pe front, dar și din spatele frontului) celui de-al Doilea Război Mondial. Diferențele țin însă de nota personală, întrucât autorul acestor memorii este tatăl său – căpitanul Nicu Negrici, ofițer al Armatei Regale, care a luptat atât pe frontul de Est, cât și pe cel de Vest. Destinul acestui om, un onorabil combatant și un camarad desăvârșit – descris minuțios în paginile acestei cărți – aduce încă o dată în față idei care țin de onoare, nedreptate, altruism și principialitate. În fond – afirmă fiul său – „omul acesta nu făcuse nimic, dar chiar nimic, fără să ia în calcul binele meu”, iar acesta îi datorează, „cam tot ce era esențial în educația și instrucția” sa.
Din perspectiva surselor, pentru a recompune imaginea războiului și a ofițerului – cartea este, în sine, un omagiu adus acestui om – Eugen Negrici a utilizat caietul de adnotări din anii 1980, în care Nicu Negrici a încercat să-și reconstituie manuscrisele (pierdute) cu propriile amintiri din timpul conflictului, precum și cele câteva scrisori pe care acesta le-a trimis de pe front soției sale. Structurat în patru părți – primele două conținând detalii despre anul 1941 și, respectiv, 1944 (cu titluri stabilite de autor), iar celelalte scrisori și mărturii (incluzând amintirile profesorului Gheorghe Stancu și o arhivă de fotografii) – volumul dezvăluie atât aspectul dur, nedrept al războiului, dar și sensibilitatea din protagonistul acestor pagini și chiar condeiul său de o finețe aparte. Este o carte complexă, care suprapune – într-un interval delimitat cronologic – evenimente, destine, drame, nedreptăți, sacrificii, alegeri, prietenii și resemnări.
Memoriile lui Nicu Negrici nu au doar o valoare retrospectivă, de recuperare a unor situații de pe front, de istorie orală, el fiind un martor direct al evenimentelor. Amintirile sale conțin în egală măsură și accente de analiză interioară, de introspecție – „Știam că pot să mor, dar aveam presentimentul că nu voi muri, căci flacăra era deja aprinsă. Nu pot spune că eram trist, deoarece niciodată, nici o clipă nu m-a părăsit gândul și speranța că, în ciuda tuturor confruntărilor cu moartea, voi supraviețui și mă voi întoarce teafăr acasă. În atari împrejurări, e mare lucru să ai un cuget curat, o conștiință nepătată și să speri, să speri mereu. (…) Am intuit grozăviile războiului, pierderile lui, dar niciodată moartea mea.” Războiul îl tulbură și îi acutizează simțurile, dar niciodată nu îl abate de la propriile sale principii, dimpotrivă chiar, îl determină să problematizeze fără să arunce anatema asupra celor implicați – „Mari și de neînțeles sunt câteodată tainele, hăurile sufletului omenesc. (…) În fond, pe cine puteam oare condamna? Dincolo de linia frontului, artileria noastră nu proceda oare la fel? Asta-i legea și morala războiului, dacă această nebunie a lumii poate fi numită lege și morală.” De altfel, fiecare dintre aceste texte se termină printr-un pasaj personal, printr-o analiză proprie (adesea cu rol concluziv) asupra evenimentelor descrise critic și cu minuțiozitate: „Acesta e războiul!”, „Asta-i legea războiului!”, „Cât de fals poate fi scrisă istoria!”, „Oameni și oameni”, „Iată cum se năruia un vis!”
Imaginea războiului este, firește, cutremurătoare, iar realismul cu care sunt descrise urmările conflictelor trece dincolo de imaginea triumfală a eroismului romanesc sau de propagandă. Soldații mor și mor în chinuri cumplite. Realitatea neagră a frontului contrastează adesea cu căldura și sensibilitatea camaraderească: militarii români dau apă deportaților transportați cu „trenul morții”, cel „care purta și ducea cu el tragedia unui întreg neam” în ciuda opoziției „sălbatice” a santinelelor germane. Istoria însă are cursul ei surprinzător – deși rănit grav în timpul asaltului din Oarba de Mureș, Nicu Negrici a supraviețuit. După război, în timpul comunismului, a fost dat afară din armată și a lucrat pe șantiere de construcții sau ca hamal, transportând lăzile de legume ale Agevacoopului. Nota în care se încheie volumul este una a resemnării – de fapt, Nicu Negrici nu este doar un supraviețuitor al războiului,ci un om capabil să înțeleagă (fără însă să uite, conștient de importanța manuscriselor sale) și să se recompună (fără ură) pentru a putea merge mai departe – În fond, pe cine puteam oare condamna?