Critică pe limba îngerilor

Într-un domeniu al literaturii precum acela al cronicii de întâmpinare, unde scepticismul și refrigerarea sentimentelor ar trebui să fie la ele acasă, Adrian Alui Gheorghe ni se prezintă, în Prăvălia cu poezie (Editura Școala Ardeleană, 2019), sub un chip optimist, în costum de paradă, iar nu de magistrat. În această culegere de comentarii, cronici și recenzii literare, autorul practică un impresionism plin de o molipsitoare exaltare confesivă, străină de scriitura neutru constatativă. Din fericire, diagnosticele critice favorabile nu sunt puse fără acoperire textuală, perspectiva evaluatoare nefiind obturată de scăderi valorice sub un anumit nivel, chiar dacă ultima parte a culegerii este dedicată celei mai tinere promoții de poeți.

Adrian Alui Gheorghe rostește un discurs critic ce ține de sentimentele de simpatie, de fraternizare cu poeții aleși, discret triați în vederea acestui scop, și am dat chiar peste o mărturisire elocventă: „Nu fac topuri conjuncturale, dialoghez cu poezia confraţilor convins fiind că poezia este limba îngerilor”. (p. 290). Înșirui câteva nume de poeți considerați a scrie în limba îngerilor: Ana Blandiana, Constanţa Buzea, Aurel Dumitraşcu, Mircea Bârsilă, Leo Butnaru, Magda Cârneci, Gabriel Chifu, Vasile Dan, Nichita Danilov, Gellu Dorian, Ioan Moldovan, Emil Nicolae, Andrei Novac, Aurel Pantea, L.I. Stoiciu, Arcadie Suceveanu, Traian Ştef, Nicolae Coande, Lucian Vasiliu, Varujan Vosganian, George Vulturescu, ș.a. Sancționările, atunci când există, lasă impresia unor trecătoare indispoziții, așa cum se întâmplă cu denunțarea unui caz mai vechi de plagiat: „Cu ceva vreme în urmă (cred că prin 2007?) am fost între cei care au remarcat public, laudativ, în scris, poezia unui… plagiator care furase versurile lui Emanuel Guralivu, textul meu din «Convorbiri literare» despre cartea incriminată fiind momentul/ prilejul în care autorul îşi recunoscuse productele literare înhăţate de plagiator” (p. 261).

Instalat de mulți ani la oficiul critic, Adrian Alui Gheorghe este un poet pe care îl vedem căzând de multe ori pradă momentelor de reverie și de digresiune pe marginea textelor analizate aici, în cele șase secțiuni ale cărții: „Etica și noetica poeziei”, „Optzeciștii”, „Post-optzeciștii”, „Tineri și neliniștiți”, „Fenomenul QPoem”, „Prăvălia cu poezie. Ultima oră”. Autorul emite mereu reflecții despre poezie, simte când riscă să întreacă măsura și atunci (își) revine: „Dar cred că ar trebui să mai lăsăm divagaţiile (deşi, vorba filosofului, divaghezi, nu divaghezi, vremea tot vremuieşte!) şi să ne întoarcem în prăvălia noastră (mică) acolo unde poezia dă peste margini cu preamultul ei de simţire. Iar aici (conform unui scenariu premeditat!) întindem mâna şi luăm de pe tejghea (sărbătoreşte!) o carte semnată de Constanţa Buzea, «Netrăitele» (Editura Vinea, 2004). Argumentul distinsei poete, cu care se închide cartea, serveşte deplin «cauzei noastre» enunţată în preambulul acestei «încercări» despre «frumoasa inutilitate» a poeziei şi despre «rodnicia» acesteia” (pp. 34–35).

Sursele teoretice absorbite în analiză nu sunt întotdeauna alese din domeniul teoriei și criticii literare, la conclavul poeticesc fiind convocate nume, precum Platon, Sf. Augustin, Kant, Ortega y Gasset, K. Rosenkranz, Hugo Friedrich, Nietzsche, Wittgenstein, T. S. Eliot, I.M. Lotman, Tzv. Todorov, Mikel Dufrenne, Cioran. Ele sunt dispersate peste tot și plutesc într-o atmosferă degajată (presărată chiar cu parabole, pilde și bancuri), dar, din fericire, nu dăunează ansamblului demonstrației critice. Comentariile se bizuie pe o bogată rețea asociativă ce riscă să dilate textul peste măsură și putem vedea aici că autorul nu a fost constrâns în redactarea textelor de grija de a nu depăși un anumit număr de semne afectat. Dar el poate deveni alegru și concis, mai ales atunci când trebuie să facă fotografii (critice) la minut (de fapt, la cinci secunde, dacă este să mă gândesc la titlul unei rubrici pe care o deține într-un ziar).

Din câteva trăsături rapide, Adrian Alui Gheorghe schițează expresiv demonstrațiile avute în vedere, fără a da o clipă impresia că face un efort analitic deosebit în verva sa discursivă. El vădește propensiunea spre un cadru descriptiv degajat, unde metafora apare ca un dat mai curând sentimental decât stilistic, în prelungirea reacției la contactul cu o carte recent apărută. În virtutea intenției de a nu evita să-și dea în vileag fondul afectiv, care îi permite să ajungă la o înfrățire cu autorii analizați, Adrian Alui Gheorghe afirmă/confirmă constant și arareori se îndoiește. Amenitatea rezolvă (inclusiv cu unii dintre eventualii poeți luați în discuție) toate stările conflictuale inerente pe care le implică actul critic. În acelaşi timp, sunt luați sub scutul protector poeți tineri, acest gest „paternal” denotând o atitudine pe care nu foarte mulți poeți consacrați o adoptă. Prin „verbi gratia”, cronicarul proiectează o largă comprehensiune față de toți poeții cuprinși în sumar și netezește cu abilitate diferențele de atitudine luate.

Pentru Adrian Alui Gheorghe, poezia și critica sunt domenii contaminante. Jocul cu propria sa natură poetică îl vedem cu claritate în volumul Prăvălia cu poezie, în care i se impune criticului să accepte colaborarea cu poetul (sau invers). Mai mult, el trebuie să aibă disponibilitatea de a se mula pe alte structuri poetice. Trăirea sa lirică se cristalizează în subtextul patetic al celor spuse şi un sentiment de emulație își face simțită prezența în raport cu volumele comentate. Prin citirea și comentarea cărților confraților, autorul pare a-și regenera însăși condiția sa de poet, el practicând o critică participativă și de identificare care este atrăgătoare la lectură. Iar aceasta nu ar fi cu putință fără o mare pasiune pentru poezie și pentru cei care își exersează spiritul creator în „limba îngerilor”. Adrian Alui Gheorghe este poet și punctum.