Poezie de Constantin Abăluță

Zidul

Dimineață de aprilie

nori răzleți

răzlețe și gândurile mele

somnolez mai toată ziua

recluziunea forțată mă obosește mai mult

decât orice activitate fizică

când și când o rază de soare

ne arată dincotro venim

vântul încotro ne ducem

tăcerea din aer suspendă timpul

tot ce-mi mai rămâne de făcut scrie

undeva pe-un zid al acestei lumi

câteva semne ascunse-n cărămizile

pe care n-o să apuc să le pipăi cu mâinile niciodată

 

Așa să-mi rămâi…

Nu nu și nu

clătinați-vă ramuri de salcă

umbriți-mi balconul

e încă timp să mă prindeți în viață

mireasmă în nări

catifeaua franjurată a semi-întunericului

în care mă drapați ca într-o togă

din vremuri înalte

salcie tu

care mi-ai dat frunze și poeme

vei mai apuca oare nori tot atât de sclipitori

ca pe vremea când pleoapele mele se plecau

intimidate înaintea măreției lor de-o clipă

salcie tu sub norii sclipitori

așa aș vrea să-mi rămâi…

 

Această zi e alta

Această zi e alta

totuși străzile sunt drepte

cât le lasă arborii și norii

cât de mult le-ndrăgesc pașii trecătorilor

străzile – ce poveste…

în copilărie ba chiar în adolescență

aveam străzi prin toate buzunarele

jucam cu ele uitatul joc marocco

și mă simțeam bogat ca un calif

azi când orice zi e alta

sunt mai falit ca un aurolac

mai gol ca o bucată de cretă

pe care o zdrobesc pașii trecătorilor

și pe caldarâm apar urme alandala

fără nici un înțeles

 

Pe iarba fără capăt

Cineva care n-are ce face

îmi bate la ușă

sunt înțelept și nu-i deschid

mă duc la fereastră și privesc norii care trec

pe deasupra capului meu

mă simt împăcat cu universul

cu liftul capricios al blocului meu

cu telefonul somptuos dereglat

aud că s-au inventat străzi

care nu duc nicăieri

tare aș vrea s-apuc pe una dintre ele

și să-mi las cuvintele să zburde pe iarba fără capăt

 

Eternitatea primului cuvânt

Ziarul acesta pe zid

parcă-mi spune ceva

într-un calendar este o zi

pe care n-ai trăit-o

sunt trecători febrili pe podul

care se va surpa pe neștiute

n-am decât aceste două mâini

și sub pălărie capul pleșuv

merit eternitatea primului cuvânt

spus într-un colț de stradă

nimănui anume

 

Zi lungă cât o viață

În curând nu o să mai fiu pe-aici

coboară ziua lungă cât o viață

se-ntinde liniștea salciei pe toată strada

un soare palid se târăște din poartă-n poartă

cerșind un om care să-l întâmpine

dar oamenii sunt sigilați în case

ca niște păpuși de ceară în muzeul grevin

un mecanism transfrontalier le manevrează

degetele mâinile picioarele

buzele și ochii

noaptea lumina lunii hăituiește

ultimii câini vagabonzi

care n-au devenit încă

păpuși de ceară

 

Dacă vrei să-mi fii prieten

Singurele flori din oraș

au rămas cele imprimate pe mușamaua

dintr-o florărie închisă

dar și pe astea cine să le privească

orașul e pustiu

oamenii sunt sigilați în case

nu se duc la serviciu

doar vreun pescar singuratic adastă pe mal

omule dacă vrei să-mi fii prieten

ia o piatră

și arunc-o razant peste lac

voi ști că m-ai chemat și voi răspunde

dintr-unul din norii

care se oglindesc în apele liniștite

 

Cu aceleași gesturi sfios solitare

În zori vântul care n-are ce face

a-ngrămădit vocale și consoane la geamul meu

libertatea de a mă afla oriunde

în orașul gol

pe străzile unde au explodat

rozalbe flori de măr

și chipurile de ceară ale oamenilor

s-au strâns ciorchine la ferestre

pe ultimii metri ai tăcerii

cu slabe puteri dar cu multă bunăvoință

pe sub norii cu umbrele lor paralogice

ca în copilărie nencetând să aleg

între culoare și cuvânt între piatră și zăpadă

cu aceleași gesturi sfios solitare