Zidul
Dimineață de aprilie
nori răzleți
răzlețe și gândurile mele
somnolez mai toată ziua
recluziunea forțată mă obosește mai mult
decât orice activitate fizică
când și când o rază de soare
ne arată dincotro venim
vântul încotro ne ducem
tăcerea din aer suspendă timpul
tot ce-mi mai rămâne de făcut scrie
undeva pe-un zid al acestei lumi
câteva semne ascunse-n cărămizile
pe care n-o să apuc să le pipăi cu mâinile niciodată
Așa să-mi rămâi…
Nu nu și nu
clătinați-vă ramuri de salcă
umbriți-mi balconul
e încă timp să mă prindeți în viață
mireasmă în nări
catifeaua franjurată a semi-întunericului
în care mă drapați ca într-o togă
din vremuri înalte
salcie tu
care mi-ai dat frunze și poeme
vei mai apuca oare nori tot atât de sclipitori
ca pe vremea când pleoapele mele se plecau
intimidate înaintea măreției lor de-o clipă
salcie tu sub norii sclipitori
așa aș vrea să-mi rămâi…
Această zi e alta
Această zi e alta
totuși străzile sunt drepte
cât le lasă arborii și norii
cât de mult le-ndrăgesc pașii trecătorilor
străzile – ce poveste…
în copilărie ba chiar în adolescență
aveam străzi prin toate buzunarele
jucam cu ele uitatul joc marocco
și mă simțeam bogat ca un calif
azi când orice zi e alta
sunt mai falit ca un aurolac
mai gol ca o bucată de cretă
pe care o zdrobesc pașii trecătorilor
și pe caldarâm apar urme alandala
fără nici un înțeles
Pe iarba fără capăt
Cineva care n-are ce face
îmi bate la ușă
sunt înțelept și nu-i deschid
mă duc la fereastră și privesc norii care trec
pe deasupra capului meu
mă simt împăcat cu universul
cu liftul capricios al blocului meu
cu telefonul somptuos dereglat
aud că s-au inventat străzi
care nu duc nicăieri
tare aș vrea s-apuc pe una dintre ele
și să-mi las cuvintele să zburde pe iarba fără capăt
Eternitatea primului cuvânt
Ziarul acesta pe zid
parcă-mi spune ceva
într-un calendar este o zi
pe care n-ai trăit-o
sunt trecători febrili pe podul
care se va surpa pe neștiute
n-am decât aceste două mâini
și sub pălărie capul pleșuv
merit eternitatea primului cuvânt
spus într-un colț de stradă
nimănui anume
Zi lungă cât o viață
În curând nu o să mai fiu pe-aici
coboară ziua lungă cât o viață
se-ntinde liniștea salciei pe toată strada
un soare palid se târăște din poartă-n poartă
cerșind un om care să-l întâmpine
dar oamenii sunt sigilați în case
ca niște păpuși de ceară în muzeul grevin
un mecanism transfrontalier le manevrează
degetele mâinile picioarele
buzele și ochii
noaptea lumina lunii hăituiește
ultimii câini vagabonzi
care n-au devenit încă
păpuși de ceară
Dacă vrei să-mi fii prieten
Singurele flori din oraș
au rămas cele imprimate pe mușamaua
dintr-o florărie închisă
dar și pe astea cine să le privească
orașul e pustiu
oamenii sunt sigilați în case
nu se duc la serviciu
doar vreun pescar singuratic adastă pe mal
omule dacă vrei să-mi fii prieten
ia o piatră
și arunc-o razant peste lac
voi ști că m-ai chemat și voi răspunde
dintr-unul din norii
care se oglindesc în apele liniștite
Cu aceleași gesturi sfios solitare
În zori vântul care n-are ce face
a-ngrămădit vocale și consoane la geamul meu
libertatea de a mă afla oriunde
în orașul gol
pe străzile unde au explodat
rozalbe flori de măr
și chipurile de ceară ale oamenilor
s-au strâns ciorchine la ferestre
pe ultimii metri ai tăcerii
cu slabe puteri dar cu multă bunăvoință
pe sub norii cu umbrele lor paralogice
ca în copilărie nencetând să aleg
între culoare și cuvânt între piatră și zăpadă
cu aceleași gesturi sfios solitare