Nimic nu va mai fi ca înainte”. Aceasta pare concluzia pe care, cu o suspectă unanimitate, și-a însușit-o populația planetei. Las’ că o astfel de aserțiune pretinde talente de clarvăzător, pe care nu le-am prea intuit la cei pe care-i aud rostind-o pe tonuri ce nu admit replica. Știu ei că totul se va schimba, și basta! În ce mă privește, mă plasez la polul opus: nu se va schimba nimic. Va fi stârpit și coronavirusul, vom ieși din izolare / carantină / spitalizare și vom fi tot noi, cei vechi. La fel de nemernici, abulici, răi, proști, egoiști, ticăloși, unii, și la fel de naivi, buni, generoși, puri, alții. Firea omului nu s-a transformat nici când a trecut șenila tancului peste ea, cum o s-o modifice un flecușteț pe care abia dacă-l vezi la microscop?!
Nebunia coronavirusiană nu e nici prima, nici cea mai gravă prin care a trecut omenirea. N-am să fac pomelnicul tragediilor provocate de oameni (de la războaie la catastrofe ecologice) sau de natură (cutremure, taifunuri, tornade, uragane, vijelii, secete etc.). Oricât ar fi fost de grave, ele n-au modificat în mod esențial condiția umană. S-au metamorfozat contextele, s-au complicat unghiurile de percepere a lor, interdependențele au crescut exponențial, dar în chestiunile fundamentale homo sapiens a rămas același. Toate acestea au pus în evidență că însăși formula care ne desemnează — omul înțelept / gânditor — e autoflatantă. Atunci când a introdus-o, în secolul al XVIII-lea, Carl Linnaeus dădea umanității o carte în alb pe care n-o onorase nici până atunci, și n-a onorat-o nici de atunci încoace. Poți să spui orice despre om, dar nu că e înțelept — adică rațional, chibzuit, cumpătat, prudent, rezonabil. Ceea ce-l caracterizează e, la un capăt, dezmățul gândurilor, și, la celălalt, atrocitatea faptelor.
Evident, pentru o vreme, dar numai pentru o vreme, lucrurile vor fi diferite. Ele sunt altfel chiar și în timp ce scriu aceste rânduri. Nu pot ieși din casă când vreau, n-am mai făcut de săptămâni întregi turul librăriilor, n-am fost demult la prânz cu amicii (pentru simplul motiv că și librăriile și restaurantele sunt închise). Nu pot merge nici măcar la frizer. Toate acestea arată un singur lucru: cât de dependenți suntem de mica rutină cotidiană. Ne iluzionăm că avem vocația măreției. O avem doar pe aceea a viețuirii limitate, mărunte, dominată de ticuri și reguli impuse de convențiile sociale.
Exemplele de mai sus marchează diferențe de suprafață. În străfunduri, nu s-a schimbat nimic. Iar dacă s-a schimbat, s-a schimbat în rău. E de prevăzut, totuși, că anumite predispoziții până acum ținute în frâu se vor accentua. Cineva care suferă de fobia microbilor va avea motive „științifice și oficiale” pentru a-și cultiva nevroza. Adepții teoriilor conspiraționiste vor avea la îndemână un teritoriu de-o vastitate nemaiîntâlnită. Acestea au și explodat, de altfel, în mediile electronice, neocolind nici sfera politicii propriu-zise. Adversitatea dintre putere și opoziție va cunoaște, în perioada imediat următoare, o încleștare sălbatică. Multiplele furtișaguri încurajate de suspendarea procedeelor de achiziții publice, situate la nivelul miliardelor de euro, vor ține multă vreme pagina întâi a ziarelor. Ele vor da la iveală fațetele deocamdată ignorate ale pandemiei, la care avem acces doar prin numărul de îmbolnăviți și morți.
Cei aplecați spre măsurile de mână forte simt că li s-a dat, în fine, apă la moară. Vor scoate imediat din raft — pentru că, deh, sunt oameni cultivați — Nuvele și schițe de Caragiale și vor cita pasajul ritualic din Situațiunea: „— Știi ce-ar trebui la noi? zice Nae. — Ce? — O tiranie ca în Rusia… Nu mai merge, mă-nțelegi, Constituția, care aceea ce vezi că se petrece, nu poți pentru ca…”. Vor invoca eficacitatea militarilor care-au preluat conducerea spitalelor, pe a sereiștilor comod instalați la computerele Ministerului Finanțelor și vor intona hit-ul nemuritor al lui Vântu, adaptându-l necesităților clipei: „Dormi liniștit, pandemia lucrează pentru tine!”
Evident, homo pandemus e deja printre noi și are comanda la televiziuni, în presă, în guvern, în parlament și în administrație. Vocea bubuitoare i se aude, zi și noapte, pe Facebook, Twitter și Instagram. Docilitatea cu care populația s-a supus unor ordine de-un arbitrariu strigător la cer demonstrează existența unei incalculabile doze de supușenie și chiar plăcere de a participa benevol și entuziast la orice „cauză nobilă”. Nu intru în categoria negaționiștilor, deoarece sunt convins că virusul creat în laboratoarele chineze e ultimul cadou de care avea nevoie omenirea. Ceea ce-mi atrage atenția e felul în care unii dintre semenii noștri înțeleg să adere la noua existență. Mulți jubilează adolescentin: iată-i, sunt în rând cu lumea. Au scăpat, în fine, de privirile bănuitoare ale șefilor: minune, au ajuns în primul pluton al conformismului, așa cum o pretind urgențele planetei!
Dintre nenumăratele exemple ce dau nota distinctivă a vremii aleg unul singur. Și anume, pe cel al profesorimii care a îmbrățișat cu entuziasm predatul online. Am trecut, de-a lungul anilor, prin toate fazele a ceea ce se numește moodle (platforma educațională de „surse deschise”, care oferă cadrul unei predări personalizate). Contextul a făcut să mă fi aflat, și mai înainte, tot într-un fel de avangardă a folosirii PowerPoint-ului. Ceea ce am constatat chiar după primele experiențe era apariția unui fel de „înstrăinare” nu atât umană, cât intelectuală. Studenții stăteau cu privirile pe ecranul unde erau proiectate imaginile, citatele și datele pe care le consideram importante. Mi-am dat seama că ne îndreptăm la galop spre un dezastru, așa c-am decis să fac cale-ntoarsă.
N-a fost simplu, deoarece folosirea „mijloacelor electronice” s-a generalizat curând. Și totuși: la unul dintre cursurile următoare, am adus un CD al lui Bruce Springsteen, care conținea și melodia Human Touch. I-am lăsat s-o asculte, apoi le-am spus: „Asta pierdem noi: the human touch, apropierea, atingerea umană. Dacă vom merge pe acest drum, ne vom transforma cât ai clipi în anexe plicticoase ale propriilor noastre mașinării”. Câțiva ani la rând, m-am încăpățânat să țin cursurile neavând alt material ajutător decât cărțile despre care vor beam și imaginile ilustrative. Din păcate, odată cu scăderea dramatică a nivelului învățământului, metoda face-to-face, neînsoțită de alte „cârje” didactice, începea să dea rateuri. Aveam, e adevărat, un bun contact uman, dar la examene doar câțiva studenți reușeau să scrie corect numele de scriitori sau critici, să dea definiția unor concepte ori să-și amintească măcar titlurile cărților. O dovadă clară că ideea apropierii umane era condamnată. Eram, în propriii mei ochi, vetust și ridicol. Așa că am reintrodus PowerPoint-ul. Experimentam, „avant la lettre”, distanțarea socială!
În aceste săptămâni, am discutat cu colegi din diverse facultăți despre felul în care decurge comunicarea cu studenții prin platformele create de universități. Cel mai mult m-au înduioșat cei care până acum nu excelau la capitolul tehnicilor comunicării de la distanță. Exultau de parcă, inversându-se rolurile, ar fi primit de la nepoți o jucărie ultra-sofisticată și, spre uimirea generală, au reușit s-o pună în funcțiune. Iar acum sunt atât de încântați, încât nu i-ar deranja să se înlocuiască definitiv învățâmântul față în față cu cel de la distanță.
Unuia dintre ei i-am spus, mai în glumă, mai în serios: „Îți admir etuziasmul. Dar nu te-ai gândit că de la toamnă, sau de anul viitor, poate nici n-o să mai fie nevoie de tine? Dacă acest sistem se dovedește viabil, de ce-ar mai investi statul bani în atâția profesori? Unul pe țară ar fi de ajuns pentru specialitatea pe care o predai. Și nu va protesta nimeni. De ce i-ar deranja pe studenții din Timișoara că pe ecran apare un profesor de la Iași, Cluj, București sau Brașov, și nu unul din orașul lor? Poate chiar unul competent, mai abil decât tine în chestiuni de tehnică și comunicare?” Recunosc, argumentul era cam „sindicalist”, dar mi-am dat seama că lovisem în plin. La urma urmelor, poate da cineva garanții că experimentele sociale care se fac acum nu vizează și o astfel de perspectivă? Trăim deja într-o lume uniformizată, dominată de procedee standard. Atunci când pot face cumpărături cu telefonul și-mi plimb câinele cu drona, de ce să mă complic să merg la cursuri? Totul se poate aranja, la nivel înalt tehnologic, între device-uri — și atunci chiar că „nimic nu va mai fi ca înainte.”
Am multe neclarități legate de această pandemie anapoda. Dar am și o certitudine: că ea va contribui la o întărire fără precedent a statului. Inclusiv prin intruziunea în viața privată a cetățeanului. Cum învățământul și sănătatea sunt — ca să zic așa — „în proprietatea” statului, mă aștept ca primele mari modificări să se producă în aceste domenii. Lucrurile vor decurge simplu, cu ajutorul tehnologiei și al ideologiei progresiste sub semnul căreia stau toate acțiunile ce urmăresc — firește, firește! — bunăstarea întregului popor. Finalmente, vom ajunge acolo unde am mai fost. Așa că formula sub semnul căreia am început acest articol ar putea fi, totuși, valabilă. Dar cu o condiție: să fie însoțită de faimoasa frază a lui Tancredi, din Ghepardul lui Lampedusa: „Dacă vrem ca totul să rămână cum e, trebuie mai întâi ca totul să se schimbe.”