Hibridul sau, mai bine zis, aggiornamento-ul postmodernist propus de Bastien Vivès și Martin Quenehen cu albumul Océan Noir a dat rezultate, cel puțin din punct de vedere financiar. Ceea ce în 2021 părea să fie o extravaganță, doi ani mai târziu a devenit parte din canonul hugo-prattian. Nimeni n-a mai fost surprins că aventurile marinarului depășeau limita „perioadei clasice“, adică primele decenii ale secolului XX, unele din ele desfășurându-se în cea mai strictă și fierbinte realitate. Prin comparație cu albumul anterior, în La reine de Babylone (Casterman, 2023) saltul temporal e minim. După ce, în Océan Noir, Corto Maltese ajungea contemporan cu un eveniment de rezonanță istorică – prăbușirea Turnurilor Gemene din New York –, istorisirea de față debutează în octombrie 2002, la Veneția. Orașul din lagună e singurul punct de legătură cu universul imaginat de Hugo Pratt, locul în care eroul își simte originile și unde își imaginează ultima ieșire din scenă.
Vivès și Quenehen sunt, și de data aceasta, extrem de atenți la context și la semnificația evenimentelor. Ecoul măcelurilor din Iugoslavia nu se stinsese, iar Balcanii amenințau să redevină „butoiul de pulbere“ al Europei. În Liban și în Congo se vărsa sânge, iar Irakul devenise pista de încercare a tuturor nenorocirilor planetei. Ca după orice conflagrație, tensiunile se mențin la cote înalte și la începutul anilor 2000, constituind sursa viitoarelor confruntări violente. Războiul a continuat și în forme neconvenționale, ajungând la o intensificare fără precedent după Al Doilea Război Mondial. Activitățile de tip mafiotic au depășit granițele tradiționale, copleșind ca intensitate și virulență experiențele similare cunoscute de-a lungul veacurilor.
Prima planșă a albumului La reine de Babylone propune o situație inedită în biografia lui Corto Maltese. Deși una din laturile personalității sale includea sentimentalismul și, în mod difuz, erotismul, Hugo Pratt s-a ferit întotdeauna de secvențele explicit senzuale, ca să nu mai pomenim de cele licențioase.
Asta în ciuda faptului că era un admirator al lui Milo Manara, maestrul incontestabil al benzii desenate licențioase, pentru care a și scris un scenariu (Vară indiană) din care scenele „fierbinți“, provocatoare, nu lipseau. Asupra lui Corto Maltese s-a pus însă un embargou, din motive pe care le-am detaliat în alt loc.
Iată că, în al treilea deceniu al mileniului III, Vivès și Martin Quenehen nu au nicio ezitare să încalce tabuul. Planșa liminară ne face părtași la o scenă de seducție în toată regula. Ea se continuă și în planșa a doua, desăvârșind un act – sărutul de-o extremă senzualitate – pe care Hugo Pratt a fost foarte atent să-l țină în afara ariei vizibile și accesibile a vieții lui Corto Maltese. Partenera lui este o splendidă blondă cu numele Semira. Languros și provocator, sărutul marchează o despărțire, și nu debutul unei povești de dragoste. Așa cum vom descoperi în planșa următoare, scena nu e un preludiu la o noapte de amor, ci la o serie de evenimente ce au prea puțin de-a face cu iubirea dintre doi tineri. Momentul e încărcat de emoție, deoarece tânărul îi propune frumoasei sale partenere să plece undeva, într-un colț de lume, unde să fie doar ei. Se poate citi în propunerea lui și ezitarea de a se angrena într-o serie de peripeții despre care știe deja că îi vor aduce necazuri și suferințe. Corto nu iubește războiul, dar iubește o „fiică a războiului“.
Refuzul net al fetei indică faptul că ea, și nu el, se afla la cârma robinsonadei ce stă să debuteze. E vorba de un party unde se ilustrează, pe lângă mulțimea pestriță, debusolată și iresponsabilă de tineri fără ocupații precise, dar cu surse de trai garantate, și câțiva din primejdioșii membri ai lumii interlope internaționale. Zgomotoasa petrecere ar fi putut avea loc în absolut oricare alt colț al orașului sau al planetei. Ea se desfășoară însă pe un pachebot de lux. Autorii au făcut un clin d’oeuil în direcția profesiei de bază a lui Corto Maltese, aceea de comandant de vas. Ținea, așadar, de logica internă a sagăi (care continuă și în astfel de circumstanțe neobișnuite) ca marea să constituie un fundal – ba, mai mult: un soi de trambulină – pentru aventurile care vor urma.
Regina Babilonului ne menține pe lungimea de undă a crimei și violenței, învăluită în secrete și complicități, în care atrocitățile sunt la ordinea zilei și violența e modul de interacțiune umană preferat. Mai mult ca oricând, Corto Maltese lasă impresia unui „personaj vrăjit“ (ocolit de pericole și rămas imaculat în mijlocul afacerilor murdare la care e martor) într-o lume „dezvrăjită“, redusă la instinctualitate, lăcomie și demență. Ca și primele albume ale lui Hugo Pratt, și cel de față ne plimbă pe suprafețe întinse ale globului. Mai întâi în Croația și la Sarajevo, la Veneția și apoi un periplu în Turcia și Irak.
Aproape niciun țărm al Mediteranei de Răsărit nu a rămas neatins în această goană nebună în care Corto Maltese e când urmărit, când urmăritor. Balcanii și Babilonul își dau mâna pentru a spune o poveste despre iubire și moarte într-un tărâm și un răstimp istoric bântuit de spectrele războiului și ale morții.
„Regina Babilonului“ e, de data aceasta, chiar o femeie în carne și oase, și nu o metaforă ori o himeră — așa cum s-a întâmplat în alte împrejurări, când ni se vorbea de „clavicula lui Solomon“ sau de alte viziuni stranii învăluite în denumiri memorabile. Am întâlnit-o încă în primele pagini ale albumului și epopeea ei dramatică devine firul conducător al unei istorii pline de „zgomot și furie“. Semira poartă la gât un inel de grenadă, amintire a unei împrejurări care i-a marcat destinul. Ea își asumă în această aventură dominată de baletul ucigaș al unor descreierați și escroci rolul unui ghid al destinului, în felul în care, în mitologia greacă, zeițele și nimfele erau antemergătoarele în drumul spre pieire al semi-zeilor ori eroilor. Corto Maltese nu va muri nici de această dată, dar va rămâne însemnat pe viață.
Scenariul avansează pe două niveluri riguros departajate, care în final se vor reîntâlni pentru a da sens unor zbateri și rătăciri prin ținuturile dominate de instinctualitate animalică ale războiului și ale ticăloșiei ce stă în spatele lui. Nu lipsește tradiționala căutare a comorii. De data acesta, e vorba de cea a lui Alexandru cel Mare, în decursul căreia lui Corto i se amputează un deget – act care indică pierderea direcției, făcând din el un personaj aparte, păstrător al unui însemn secret.
Reușita albumului constă și în modul subtil de a se despărți de modelul originar. Așa cum am remarcat deja, doar numele și câteva ticuri amintesc de personajul lui Hugo Pratt și de universul lui ce plutea în lumea miturilor și a legendelor.
Aici, Istoria, cu brutalitatea ei inimaginabilă, a remodelat eroii și a transformat aventura inițiatică (atât de pregnant redată în Elveticele și în Mu) în aventură cu iz senzațional. Se observă, încă din creația anterioară a cuplului Vivès și Quenehen, o tendință de a demitiza – îndeosebi în părțile ei dominate de reverie și mister – moștenirea lui Pratt. Acesteia i se opune un contra-model de mare succes în ultimele decenii: Indiana Jones. Dezbrăcat de uniforma Marinei britanice, Corto Maltese poate fi ușor confundat cu oricare dintre tehnocrații pragmatici care străbat în lung și-n lat planeta în speranța că vor da, în fine, marea lovitură.
Evident, noul Corto Maltese și-a păstrat ironia, îndrăzneala și detașarea binecunoscute.
Din acest punct de vedere, scenaristul Martin Quenehen se dovedește un abil mânuitor al locurilor comune ale creației lui Hugo Pratt.
Trădările sunt puține, ele fiind dictate mai degrabă de modificarea codurilor culturale impusă de distanța temporală care separă personajul din deceniile de început ale secolului XX de fervoarea postmodernistă ce domină lumea occidentală din primii ani ai veacului următor. Corto se vede prins în plasa de interese a unor răufăcători ori spioni sârbi, bosniaci sau irakieni, care se vânează unii pe alții cu o sălbăticie greu de redat, confirmată însă de câmpurile de luptă în cele mai sordide amănunte. În Regina Babilonului, personalitatea lui Corto Maltese suferă o anumită alterare: alături de bosniaci, el devine un pirat în toată regula. Ca să nu mai pomenim de faptul că e și complice direct la o crimă comisă de Semira.
O crimă oarecum… legitimă, deoarece victima fusese un răufăcător de la care trebuia să afle locul și data unde urma să aibă loc vânzarea de arme pusă la cale de militari arabi și irakieni sub privirile vigilente ale spionilor bosniaci.
Nu lipsesc din acest peisaj nici forțele speciale americane, care zădărnicesc tranzacția. Corto devine o victimă colaterală a acestor intrigi politico-militare, ajungând prizonier într-o tabără din Irak, nu departe de ruinele Babilonului, unde se afla presupusa comoară a lui Alexandru cel Mare.
Lui Bastien Vivès, desenatorul acestui Corto ce pare a fi strănepotul matelotului cu morgă și lentoare de lord aflat într-o perpetuă vilegiatură, i se poate reproșa că a așezat pe chipul venerabilului strămoș o mască, făcându-l de nerecunoscut. Reproșul nu se susține până la capăt, din cel puțin două motive. Primul: Vivès n-ar fi avut nicio problemă să imite desenele lui Hugo Pratt. O dovadă eclatantă se găsește la pagina 26 a albumului alb-negru (corespunzând paginii 28 a celui color – care nu diferă, de altfel, de cel albnegru decât în privința calității, superioare, a hârtiei). Acolo se observă cât se poate de limpede că Vivès ar fi putut să-și imite precursorul. A preferat însă o altfel de „imitație“, care vizează profunzimile personajului. Continuitatea se simte în simplitatea liniilor, în tensiunea emoțională obținută printr-o masivă economie de mijloace și prin iuțeala trăsăturii de creion care conferă chipului atractivitate și distincție.
Traseul secundar al acțiunii îl pune pe Corto Maltese în contact cu mai multe personaje care ar avea șanse să figureze în episoadele următoare ale aventurilor sale. Unul dintre ei este Ismet Bajramovic, poreclit Celo, pe care Corto îl întâlnise în 1992, la Sarajevo. Altul este Bloody Gina și aparține galeriei eroinelor care nu ezită să folosească pistolul, cuțitul sau otrava pentru a-și atinge scopurile. Sub înfățișarea unei femei obișnuite, Bloody Gina este capabilă să comită cele mai oribile crime la ordinul organizației din care face parte, CIA.
Dacă le vom reîntâlni sau nu, vom vedea în viitorul încă nescris, marcat de un trecut din ce în ce mai imprevizibil, al lui Corto Maltese. Ele țin de altă viață a personajului. Dar nu e sigur că ea merită trăită. l