Între 25 aprilie și 3 mai ar fi trebuit să aibă loc la Teatrul din Caracal cea de-a X-a ediție a Festivalului „Ștefan Iordache“. Ediția de anul acesta îi era dedicată lui Emil Boroghină, care a împlinit 80 de ani, colegul de facultate și prietenul lui Ștefan Iordache. În cel mai frumos teatru. Un teatru așezat la răspîntie de drumuri, într-o curbă strînsă care aduce un drum parcă de nicăieri și îl duce spre niciunde. Cînd l-am văzut prima oară, era o ruină. Ca un castel vechi ce strînge fantomele orașului. Mă fîțîiam de colo pînă dincolo și ascultam ușor mirată toate amintirile trezite ale scenografei Lia Manțoc, născută și crescută acolo, pînă la venirea la București, la facultate. Era, totuși, destul de greu să-mi imaginez ceva colorat și animat într-un loc mai degrabă întunecat și sordid. Știu că m-au impresionat proporțiile, închiderea stalului, lojelor și a balconului ca într-o scoică ce încă își așteaptă marginile să se sărute.
M-am întors acolo după cîțiva ani. Am coborît din tren și am luat-o pe jos, prin tot praful unui oraș de provincie, duminica. De la gară, pînă la teatru. M-a dus drumul. Era cald și nu aveam apă la mine. Coboram în partea de jos a Caracalului și l-am văzut. Mi-am zis că nu e bine să mergi atîtea ore, de la București, fără să bei apă într-o după-amiază caniculară. Am rămas cu gura căscată. Atîta echilibru, frumusețe și respectarea raportului față de toate dimensiunile. I-am dat oarecum roată. De cîteva ori. Cu cît mă învîrteam pe lîngă el în sens invers acelor de ceasornic, cu atît mi se părea că mă întorc în timp, că sînt tot mai aproape de anul 1900, cînd a fost construit pe banii oamenilor cu stare, a unei aristocrații din zona aceasta, zona Romanațului. Ce desen, ce alură la răspîntie de drumuri. Linii curbe, linii calde, armonie. Am intrat. Simt și acum răcoarea naturală dinăuntru. Mă invitase Marius Tucă la inaugurarea oficială, după reabilitarea teatrului. Totul făcut după schițele originale. Verdele este tonul în care este asortat totul. Catifeaua scaunelor, uleiul pereților, verdele din imaginile alegorice, din linia lui barocă. Aș spune opulentă. Dar pe dimensiuni mici. Aurul din picturi întregește rafinamentul. „Închideți gura, doamna Constantinescu! Și poftiți în sală. Cînd toate cele din seara asta se vor termina, începe visul nostru. Cum vă place, la ceas de seară.“ Oare să plec? A fost prima reacție. De fapt, mă invitase și Radu Beligan. Conferința de reinaugurare el o ținea. Și pentru că debutul lui ca actor a fost pe scena Teatrului Național din Caracal. Și am rămas. De atunci și pînă azi. De unsprezece ani. Sigur că îi promisesem ceva Mihaelei Tonitza-Iordache, imediat după moartea lui Ștefan. Mai degrabă că mă voi ocupa de o ediție in memoriam, mi-am spus mereu. Dacă povestea asta, care pînă și mie mi se pare că are loc într-un vis, își tot întoarce paginile, este meritul lui Marius Tucă. Și noi sîntem un binom. Mai binom decît oricare altul. Dar unul la care chiar nu s-a gîndit nimeni, vreodată. Un mecanism pe care el l-a inventat și a știut cum să-l învîrtească. În sensul Prieteniei și al Miracolului.
Cu fața către Teatru, i-am formulat ceva ce i-a arcuit sprînceana: „Dacă nu îl facem ca și cum am fi la Edinburgh, n-are nici un rost să ne apucăm.“ Pentru că nu mai scotea nici un cuvînt, am coborît încet spre centru, pe lîngă parcul din spatele Primăriei. Vizavi, ce văd??? O construcție ca un fel de monument de piatră, cenușie, pe care stă scris: Hotel Edinburgh. Și astăzi îl suspectez pe Marius Tucă de o vrăjitorie, de o scamatorie oltenească.
Mergînd cu trenul spre Caracal, pentru deschiderea primei ediții a Festivalului dedicat lui Ștefan Iordache, am văzut pe geam cîmpuri imense, încălecînd linia orizontului. Cîmpuri galbene și proaspete. Galbenul se termină departe, undeva în cer. „Cîmpuri de rapiță“, îmi spune un domn. Întotdeauna am purtat cu mine cîmpurile de lavandă din sudul Franței. Ce bine le stă astăzi împreună în sufletul meu. Am tot întrebat precaută dacă mai avem mult. Agitată să nu greșesc, coborîsem deja aiurea, la Drăgănești-Olt. Conductorul m-a liniștit că mă anunță el. S-a luat cu vorba, eu am rămas cu privirea alergînd prin cîmpul de rapiță și trenul tocmai se urnea din gara Caracal. Am sărit de pe scaun disperată. Am găsit repede semnalul de alarmă și m-am agățat de el. Am tras ca nebuna să deschid ușa strigînd „Am Festival la Teatrul din Caraaaaaaacal!!!!“. Atît am mai văzut, niște babe care se închinau în basma, ca bunică-mea din Severin. Mi-am dat jos pantofii cu tocuri înalte și am sărit din tren. Imediat după Caracal, în drum spre Craiova, trenul se întoarce pe o parte, ca și cum i s-a făcut somn. Ca o balenă. Partea care se ridică este excat cea care dă spre marginea șinelor, spre cîmp. De aceea, distanța pînă la pămînt se cască ca o gură de animal mort de foame.. Dar eu eram învățată de la Neptun! Acolo, trenul luuuung a oprit întotdeauna în cîmp. Aruncam cu domnul Ralian repede, repede, toate valizele, căruțul pentru copil, umbrelele, o coboram pe doamna Ralian mai mult în brațe și, cînd era pe sol, îi ateriza copilul meu în poală. Se punea în fund, ca să controleze mai bine și bagaje risipite, și copil. Stătea ca Arkadina printre valize, după vinderea livezii de vișini. Sau ca o soție de bulibașă, cu bijuterii nenumărate și ochii pictați de farduri colorate ca acadele. Acum eram singură, și mai simplu.
Mi-am pus pantofii cu toc și am fugit spre teatru. A doua zi dis de dimineață, domnul Canton, șeful gării din Caracal m-a întrebat politicos, cu maniere de la începutul secolului XX, din anii 1900 cînd s-a construit teatrul cel superb, dacă eu sînt persoana care ieri după amiază a tras semnalul de alarmă, a oprit trenul de la București, a sărit ca o piatră din praștie, și-a pus pantofii cu toc înalt și a fugit de n-a mai zărit-o nimeni. Eu, Eu. Dar i-am spus de la obraz că nu voi plăti nici o amendă pentru că m-am bazat pe cuvîntul conductorului că mă va anunța cînd am ajuns la destinația mea, respectiv, Caracal.
De zece ani, am selecționat pentru Caracal unele dintre cele mai importante spectacole din România. Puse în scenă de cei mai mari regizori. Cu decoruri și costume semnate de cei mai creativi scenografi. Cu cei mai mari actori pe care îi avem! Toți au jucat în Teatrul Național de la Caracal, în Festivalul dedicat memoriei actorului Ștefan Iordache. Pentru ca „Unchiul Vania“, montarea lui Kordonsky de la Bulandra, sala Izvor, să se poată adapta fără să modifice gînd, stare, atmosferă, Yura a stat și a desenat toata schița pentru formula cea nouă. Ireal. Niciodată spectacolul nu se mai jucase în altă parte, tocmai pentru că era dificilă rearanjarea. Yura a refăcut „Vania“, practic, împreună cu toți actorii, mașiniștii, tehnicienii. Ca să se poată juca într-un spațiu infinit mai mic decît cel de la sediu. Și s-a jucat. Și „Țarul Ivan“de la Metropolis, unde am învîrtit turnanta manual, era imposibil altfel, împreună cu toți mașiniștii și actorii care nu se aflau în scenă în acel moment. N-am depășit timpul manevrelor cu nici o secundă față de ce mișca cu motoarele. Și „Între noi e totul bine“ a fost adaptat, și „Pescărușul“, și „Sînziana și Pepelea“, „Scrisoarea pierdută“… Am învățat pe unde se descarcă decorul, cum se încarcă repede după ultimele aplauze, am făcut expoziții de fotografie cu imagini din spectacole sau portrete ale celui căruia îi dedicam ediția respectivă: Ștefan Iordache, Liviu Ciulei, Victor Rebengiuc, Radu Beligan, Amza Pellea, Gheorghe Dinică, Marin Moraru, Horațiu Mălăele, Silviu Purcărete… Am întins mese cu fețe albe ca nuferii în răcoarea părculețului din spatele Primăriei. Acolo, ne lăfăiam în timp ca în Cehov. Aburul ficțiunii se răspîndea peste tot și cuprindea tot orașul. În aburul acesta s-a rătăcit și Oskaras Korsunovas. Altfel nu-mi explic cum mi-a dat o schiță desenată de mînă, o adaptare pentru „Maestrul și Margareta“, care se juca în mod normal pe o scenă ca cea de la Teatrul Național din București!… nici azi nu –mi dau seama dacă s-a petrecut doar în visul meu și al lui Marius. Dar actorii lui Korsunovas n-au mai plecat pînă dimineață, au mîncat și au băut, s-au strîns în brațe cu spectatorii rămași să-i vadă în carne și oase, cu actori de la București sau Craiova care veniseră să vadă marele lor spectacol. Ca la Festivalul de la Edinburgh…
La sfîrșitul fiecărei ediții îi spuneam lui Marius Tucă: „E ultima!“. Se termina primăvara, vara, trecea și toamna, Festivalul Național de Teatru, începea iarna… noul an. În fiecare ianuarie, deși mă jurasem ca o olteancă că mi-am încheiat misiunea, mi-am îndeplinit toate promisiunile din lume, că nu mai pot, în fiecare ianuarie, deci, Marius Tucă aștepta să-i spun lista spectacolelor alese pentru mai. Întotdeauna, an de an eu mă duceam la întîlnire, el scotea o foaie de hîrtie albă, imaculată ca zăpada neatinsă și scria, unul sub celălalt, titlul fiecărui spectacol. An de an privesc scrisul lui caligrafic care așterne pagini de nouă istorie. Iar gîndul meu fuge liber pe cîmpurile de rapiță.