Ne-am întâlnit abia acum câțiva ani, deși îl cunoșteam încă mult înainte de a fi făcut cunoștință. Sunt persoane pe care le știi de-o viață, chiar dacă pe unii nu i-ai întâlnit niciodată. Pe el l-am cunoscut în adolescență, nu mai știu exact când, poate prin anii ’68 – ’70, odată cu Hendrix, Joplin, The Beatles, sigur înaintea Phoenix-ilor. Cred și acum că a fost o întâmplare, pentru că este foarte puțin probabil ca la 13-15 ani să vrei neapărat să faci cunoștință cu oameni de vârsta tatălui. Într-un fel, sunt convins acum că tot tata mi-a făcut-o. Sigur, nu cred că m-a forțat dar, din cauza lui am făcut cunoștință cu Geo Șerban, Dan Hăulică și mâzgălelile Getei Brătescu. El aducea, de câte ori reușea să prindă pe la chioșcuri, revista Secolul XX. Într-un fel eram și eu de vină pentru că vroiam Pif-ul meu săptămânal, mă rog, pentru un timp, pentru că mai târziu, îl citeam mai mult de la prieteni. Deși era făcut tot de comuniști, ajunsese mai rar ca manifestele. În sfârșit, tot mai cred că tata, uneori mama, cumpărau Secolul XX pentru că era scumpă și se găsea la fel de greu ca Pif sau Paris Mach. Ai mei nu erau snobi, dar cred că un pic de snobeală intelectuală parcă, să zic, că tot aveau. Nici nu mai contează pentru că, am luat-o și eu sau ca să fie de sezon, au reușit să mă viruseze. De aia, mai târziu am făcut și eu la fel cu fiică-mea. Mă rog, pornisem de la Geo Șerban și de la Secolul XX pe care, dacă nu aș fi avut-o sub nas, sigur că nu o citeam. De fapt complotul era cu mult mai mare. Vărul meu bun, Dan Cioca, artist de București și scenograf la Televiziune, pe care mi-l alesesem drept model, era colaborator la revistă. De câte ori venea pe la noi, pe la Craiova aducea câte un Secol… unde îi apăruse vreun desen. La întoarcere lăsa revista la noi, ca să nu uit ce verișor important am. Bref, așa m-am contaminat cu o carte, pentru că era groasă cât un volum. Dumas, Gauthier, Jules Vernes sau ce mai savuram eu pe atunci erau ceva mai groase, dar și mai ușor de citit. Ce-i drept, nimeni nu mi-a impus să citesc așa ceva. La început, doar o răsfoiam și, pentru că nu aveau nici poze prea frumoase, încet, încet am început să citesc. Cu Hăulică îmi prindeam grav urechile, doar cu DEX-ul alături mai reușeam să „traduc“ câte ceva, dar pentru că îl mai vedeam duminica la televizor, alb-negru, bineînțeles, eram curios și poate mai mult intrigat să înțeleg ce vrea să spună. Cred că așa m-am apropiat de domnul Geo Șerban. Scria pe înțelesul meu și în plus, uneori mai erau și subiecte din bibliografia școlară: Cantemir, Anton Pann, Alecsandri, Maiorescu ș.a..
Au trecut anii și am început eu să cumpăr Secolul. Pentru că mă orientasem spre domeniul artelor plastice, care între timp au devenit vizuale, citeam deja cu interes textele lui Hăulică și, la început, chiar încercam să îl imit. Evident că nu prea mi-a ieșit. Acum mă interesa și ce făcea Geta Brătescu deși, în anii ‘80, tot Bernea era la modă. Nici nu mi-am dat seama când începusem să mă schimb. Ceva însă a rămas la fel, pe Geo Șerban îl citeam cu aceeași bucurie. Mai mult chiar, cochetând cu Avangarda, ca orice tânăr legat de tot ce iese din tiparul conformist al vremii și e oarecum interzis sau, mai curând, nefrecventabil, așa cum era tratată Avangarda în anii aceia „de tristă amintire“, m-am atașat, firesc, de cei pe care îi preocupa subiectul. Puțin mai târziu, interesat dar și ceva mai aplicat pe temă, am început să-l urmăresc pe Geo Șerban și în „Realitatea evreiască“. Aici a publicat numeroase articole interesante și încărcate de informații inedite despre Barbu Fundoianu, Paul Celan, Zigu Ornea, dar mai ales despre unul din subiectele sale preferate, Mihail Sebastian. Cred că nu a trecut prea multă vreme de când a scos două volume consistente cu toate cronicile muzicale publicate de poet în „Rampa“ și „L Indépendance roumaine“ . O muncă enormă pe care nu poți să o faci decât dacă ai răbdarea dar mai ales bucuria de a căuta prin biblioteci, prin arhive, prin oameni. Iar Geo Șerban are această curiozitate de-o viață. Ceea ce mă determină să îi rămân fidel în admirație este mai ales volumul scos cu ceva ani în urmă, la Hasefer, Întâlniri cu Marcel Iancu. Aici chiar am „căzut“ pe același subiect și poate de aia am reușit să îl înțeleg mai bine pe Geo Șerban, în tot ceea ce face. Dacă ar fi fost să-l cred pe autor doar din ceea ce enunța în titlu, puteam nici să nu-l iau în considerare pentru că întâlnirile sale cu marele nostru artist le știam deja din colecția, acum completă, a revistei. Așa cum mă așteptam însă, titlul era doar o formă de captatio benevolentiae pentru că întâlnirile sale cu Marcel Iancu reprezintă doar un sfert din cuprinsul acestui volum, a cărui dominantă este munca de cercetare. O muncă atât de grea încât doar cei care o practică înțeleg că ea nu poate fi prestată oricum. Dacă nu ai harul, puterea de a te dărui dar mai ales modestia de a te pune în umbra propriilor lor căutări, rămâi un simplu „șoarece de bibliotecă“. Este o arheologie „de birou“ pe care trebuie să o practici în toate sezoanele și doar de unul singur. Asta am văzut eu în această carte esențială pentru bibliografia lui Marcel Iancu și unică în istoriografia de artă de la noi. Faptul că a strâns laolaltă toate intervențiile publicate de artist în presa românească, mărturii importante despre el din partea celor care l-au întâlnit, documente inedite din arhive publice sau private ș.a. nu are nimic special pentru că orice studiu de aplicat conține acest tip de informații. Este, dacă vreți, structurat pe o serie de proceduri în raport cu care poate fi apreciată valoarea muncii. Ceea ce individualizează lucrările autorului, și mă raportez în mod special la cea evocată, este stilul care, la marea noastră majoritate este unul arid, cu o plajă de adresabilitate foarte restrânsă, pentru un cerc destul de mic de inițiați. A trebuit să treacă mult timp ca să înțeleg de ce îi căutam textele încă din fragedă adolescență, de ce le citesc și astăzi când într-un fel mi-am apropiat destinul de al său, în sensul împărtășirii aceleiași „trude“, cu împliniri rare dar de o intensitate recompensatorie, uneori chiar orgasmică.
Deși îl cunosc de o viață, deși de-a lungul anilor am vorbit la telefon, inițial la cel fix, ne-am cunoscut cu adevărat, face to face abia acum câțiva ani. Era însoțit de un înger păzitor, așa cum doar oamenii aleși pot avea, cu numele de Daniela, și în cele câteva zile petrecute pe tărâm străin, dar nu ostil, o dată la Craiova, altă dată la Piatra Neamț, am reușit să-mi limpezesc nedumeriri pe care altfel le-aș fi uitat. Cea mai frapantă, pentru mine, era ușurința de a avea propriul stil. Cum poți să scrii elegant, într-o manieră atât de relaxată despre lucruri atât de specializate? E greu să rămâi tânăr când scrii despre lucruri vechi; nu toată lumea poate, nici nu știu dacă mai poate cineva. Sigur că în asemenea condiții, nu ai cum să nu fii măcar un pic invidios. Și pentru că între timp eu am îmbătrânit, iar domnul Geo Șerban are parcă dintotdeauna aceeași vârstă, tare aș vrea să îi spun pe numele mic: La mulți ani frumoși ca tine, Geo!