Cine este Octavian Nemescu? Publicul de specialitate atașat fenomenului componistic actual, acest public relativ subțire la noi dar avizat, o știe de câteva decenii.
Octavian Nemescu este în vremea din urmă una dintre cele mai particulare și mai captivante personalități ale componisticii europene în acest tulburat început de mileniu. A depășit de mult fazele îndelungate ale căutării de sine, ale căutării, ale adaptării uneltelor de lucru; adaptări orientate de propria personalitate, de complexul componistic actual; de anume aspecte ale lumii actuale față de care se delimitează în mod absolut. Căci, fără putință de tăgadă, se poate spune că Nemescu s-a găsit pe sine însuși; se edifică dezvăluindu-ne și acum, în continuare, anume laturi inedite ale personalității sale, anume date ale propriilor resorturi interioare. Căci idea de conceptualizare este aici atașată creației înseși, iar emoția – ce poate părea alambicată – apare ca fiind condiționată de o manieră intelectuală de certă conotație spirituală.
Este o construcție care a început de multe decenii; mă refer la căutarea de sine, la căutarea propriilor jaloane. Autodefinirea, edificarea propriului echilibru interior pot fi apreciate în acest caz ca reprezentând câmpul de acțiune în care activează Nemescu, iar mijloacele electronice privind atât construcția complexului sonor cât și funcțiile acestuia se situează de multă vreme în zona arsenalului de lucru. A colaborat susținut pe această direcție cu eminentul inginer de sunet care este soția domniei sale, minunatul om și tovarăș de viață Erica Nemescu.
Sunt depășite actualmente, la Octavian Nemescu, întrebările de sine, angoasele și neliniștile. Iar aceasta, date fiind certitudinile dobândite pe parcursul unui traseu extins, parcurs cu încredere, cu perseverență, cu clarviziune.
Concertul aniversar a avut loc săptămânile trecute la Ateneul Român, în Sala Studio, cu participarea acestui ansamblu emblematic al vieții muzicale actuale, la noi, Ansamblul Archaeus. Programul la care mă refer a fost axat pe preocupările de-o viață ale compozitorului. Am în vedere simbolul relației uimitor de firești, atât de problematic de definit în muzică, anume Plinul și Golul. Este modelul propus de autor; sunt entități aflate de această dată într-o dinamică a relațiilor dintre simboluri; sunt veritabile meditații asupra raporturilor posibile dintre sunet și absența acestuia, raporturi observate, evident, dintr-o perspectivă poetică, intelectuală, purtând în egală măsură o evidentă încărcătură spirituală.
Este de observat, cele patru momente ale programului nu sunt lucrări „de ultimă oră“; ele readuc în atenție observații și atitudini perene asupra cărora artistul revine în răstimpuri. Emoția care orientează evoluția, o distingi pe parcursul lucrării Regele va muri, pentru solist – de această dată vioara – și banda magnetică, a fost prilejuită de plecarea cu totul prematură, tragică, dintre noi a tânărului Tudor Mihai Cazan; lucrarea i-a fost dedicată. S-a dovedit a fi fost un spirit viu care încă din adolescență etala disponibilități cu totul aparte; în mod special în zona expresiei poetice. Căci Regele desemnează aici acea plenitudine a valorilor ce pot fi supuse unei destructurări, pentru care muzica poate constitui însuși procesul dezvoltător, proces ce finalizează prin etalarea esenței ideatice despuiate de comentarii lăturalnice. Conceptul lucrării, conform declarației autorului, a fost imaginat cu mai bine de cinci decenii în urmă. Este ceea ce putem numi o „opera deschisă“, ideea inițial propusă putând fi diferită de la o realizare publică la alta; conceptul evoluției rămâne însă neschimbat.
Lucrarea Alfa Omega pentru clarinet, vioară, percuție și bandă, deslușește paradigma a cărei natură intrinsecă indică începutul drept capacitatea de cuprindere a întregului. Un spectacol interior de o uimitoare concizie, spectacol pe care îl putem descoperi aici doar prin intermediul muzicii.
Nu am audiat acum pentru prima oară lucrarea Clipe; este un captivant, cu totul succint spectacol pentru ansamblu și bandă, o suită de momente sonore de uimitoare strălucire timbrală. Inclusiv momentul ultim al acestui medalion Octavian Nemescu, anume Finalis septima, destinat întregului ansamblu, a fost imaginat drept o salbă de șapte momente finale; gradația tensiunilor este și aceasta cu totul captivantă; de la nivelul ideatic la acela al concretizarii în plan sonor. Este un florilegiu al unor posibile concluzii.
O dată în plus l-am reîntâlnit pe Nemescu drept artistul gânditor, artist al unei temeinice condiții intelectuale atașate planului unei determinări spirituale autentice.
Concertul însuși a reprezentat al treilea moment al stagiunii camerale actuale propuse de Ansamblul Archaeus. Este formația dedicată, de mai bine de trei decenii și jumătate, fenomenului componistic actual; este formația care-l are drept maestru fondator pe regretatul compozitor și profesor Liviu Dănceanu. Anca Vartolomei la violoncel, oboista Ana-Maria Radu, Rodica Dănceanu la pian, Ion Nedelciu la clarinet, Șerban Novac la fagot, violonistul Marius Lăcraru, percuționistul Sorin Rotaru sunt muzicienii performeri care au evoluat sub conducerea dirijorului actual, Mircea Pădurariu. Mulți dintre domniile lor au făcut parte din echipa de început. Trebuie să o recunosc, datele inițiale trasate de maestrul fondator privind revelația valorilor componistice de semnificație, ale sfârșitului de secol XX, ale începutului secolului nostru, rămân comandamente imuabile, actuale; sunt direcționări de la care membrii ansamblului nu se abat. Curiozitatea profesională, promovarea pilduitoare și prioritară a valorilor componistice autohtone, sunt date de semnificație ale conduitei lor artistice.