Alexandru George, 90 de ani de la naștere. Jurnalul criticului

Între speciile genului epic, evoluția cea mai spectaculoasă în postmodernitatea literaturii noastre o are, fără îndoială, jurnalul intim. O particularitate specifică o constituie însă faptul că tradiția acestui tip de text a fost recuperată abia în ultimii ani, prin editarea unor jurnale rămase inedite sau prin reeditarea altora, puțin cunoscute ori publicate mai demult fragmentar. Prozatorii români contemporani, ale căror jurnale încep, în majoritatea lor, în deceniile cinci și șase, când textele înaintașilor zăceau încă în diverse fonduri documentare, au resimțit mereu necesitatea definirii propriului proiect epic, a delimitării, a instaurării cu drepturi depline a textului „personal“ în lumea literaturii, a întemeierii — temă centrală a jurnalului contemporan : de aceea, modelele sunt căutate, fără excepție, în jurnalele străine: Amiel, frații Goncourt, Jules Renard, Gide. Ignorarea (voită?) a tradiției românești a speciei are însă și o altă semnificație; în postmodernitate, jurnalul este conceput ca text literar, aparținând cu toate ale sale ficțiunii și publicității: este denunțată astfel convenția conform căreia jurnalul este un text de sertar, un document, o „mărturie“, o scriere de la frontiera literaturii. Nu face excepție de la aceste reguli nici jurnalul lui Alexandru George, Seara târziu, unde protagonistul este scrisul însuși, iar modelul declarat rămâne Amiel: „Poate că o justificare a paginilor mele ar fi de găsit în Jurnalul lui Amiel, despre care însă păstrez o amintire prea tulbure, doar plăcută“, declară autorul în primele pagini ale jurnalului pe care numai aparent paradoxal îl subintitulează „roman“. N-ar fi aceasta decât prima „contrazicere“ (textul este numit apoi în numeroase rânduri „jurnal“), prima tensionare a raportului complex dintre autor, text, reper de încadrare și cititor, fapte specifice jurnalului: textura sa se dezvoltă dintr-un cumul al situațiilor tensionale (din „viață“ și din „ficțiunea“ procesului de formare a eului), ilustrate la nivelul organizării substanței narative prin manieră fragmentară și reiterarea stării de criză a creației, prin desfacerea țesăturii faptelor și existenței insului într-o pulbere de imagini, senzații, întâmplări, gânduri, schițe de gesturi, din care se va ivi „mozaicul“ textului. Dar acest fragmentarism corespunde celui din viață, pe care autorul năzuiește în secret „a-l îndrepta, nu printr-o schimbare radicală, ci prin cârpăceli și adaosuri“; criza fragmentarismului explică subtitlul cărții. În ciuda efortului de a-l anula și a aparențelor de „continuitate“, oricât de abil motivate, scrisul lui Alexandru George este, în esența lui, fragmentar; caietul (una din cărțile anterioare se numește chiar Caiet pentru…) și jurnalul reprezintă „formele“ unei modalități epice pe care a adoptat-o prozatorul. Și atunci retorica semnelor de exclamație și a condamnării fără istov a unei maniere de a scrie, de a trăi scriind ori de a scrie trăind poate fi o simplă cochetărie? Reflexul nostalgiei secrete pentru „genul proteic“? Fapt e că prin această literatură a fragmentului, căreia i se subsumează toate cărțile publicate până acum, scrisul lui Alexandru George este cât se poate de actual, în perfectă sincronie cu direcția esențială de evoluție a prozei noastre contemporane ; și nu numai…

Scriu pentru mine, scriu despre mine, scriu doar pentru un cititor care n-aș putea fi decât eu, acum sau peste zece-douăzeci de ani“ — aceasta este convenția jurnalului intim, mereu afirmată și mereu încălcată cu fiecare text publicat, de la Rosetti și Maiorescu până astăzi; nimic din ce produce scriitorul nu rămâne (doar) al său, fiecare text, oricât de „intim“, fiind redactat „în prezența“ cititorului, pentru ochiul dinafară: „M-am lăsat în voia scrisului și iată că narațiunea și evocarea s-au așezat de la sine într-o anumită alternanță care, deși nu deliberat concepută, apare foarte logică și cred că va fi descoperită de cititor, fără prea multă greutate, atribuindu-mi-se o intenție anume în acest sens“. Din simpla alăturare a acestor „mărturisiri“ se fac vizibile mai multe relații tensionale ale textului a cărui lectură își află stimulentul — cu un cuvânt mai des folosit, „interesul“ — tocmai în această acumulare de raporturi tensionale: „eu“ și „celălalt“, autorul și textul, sensul dorit și ordinea pe care o impune sintaxa ascunsă a faptelor, spațiul intim și zona publicității, simpla lectură și interpretarea, efectul de real și efortul de a dirija procesul receptării, elaborarea existenței într-o „constelație simbolică“ și dezvăluirea cheilor acesteia, jurnalul și romanul, jurnalul scrierii jurnalului și cel al redactării „în ascuns“ a textului de ficțiune, fragmentul și „canavaua bine fixată“ etc.

Jurnalul lui Alexandru George cuprinde perioada anilor 1957—1959; început odată cu primele semne de stabilitate („O coincidență curioasă face să încep acest caiet în chiar clipa când în viața mea se produc două evenimente importante: sunt pe cale de a mă muta de-acasă, deoarece o promisiune a «vărului»-meu, căpitanul Predescu, pare în mod neașteptat a se realiza și, în același timp, cred că mi-am găsit un serviciu stabil, primul de acest gen din viața mea și după care am tânjit atât în toți acești ani“, declară autorul pe cea dintâi filă a cărții, comițând astfel o altă deschidere spre lumea tuturor tensiunilor, după așezarea subtitlului „roman“: între „era stabilității“ cu care începe și aceea a crizei, cu care continuă), jurnalul lui Alexandru George constituie, ca în toate cazurile, un text de disciplinare a activității intelectuale; fragmentul și intenția de ordonare a existenței, succesiunea unor sincope și examenul „efortului constant“, pe care trebuie să-l dea autorul prin acest text, reprezintă faptele în cel mai profund sens specifice creației înseși: prin lectură și scris, adică prin cele două componente ale existenței „omului de hârtie“, autorul jurnalului încearcă să-și „maximalizeze“ viața, să-și descopere procesul de formare, să se verifice pe diferite paliere ale timpului și ale modului de a recepta literatura: formula jurnalului este, în această ordine, garanția autenticității, a sincerității. Alăturat de unii recenzenți textelor asemănătoare ale lui Radu Petrescu, Mircea Horia Simionescu și Costache Olăreanu, jurnalul lui Alexandru George diferă, totuși, de acestea cel puțin într-un punct esențial; modalitate de textuare a realului la Radu Petrescu, de expansiune a textului în real la Mircea Horia Simionescu, de educare a vederii la Costache Olăreanu, jurnalul lui Alexandru George este mai degrabă un „dosar de existențe“, notațiile din Seara târziu având o marcată deschidere spre romanesc: „Paginile acestea nu privesc ceea ce se întâmplă afară, ci doar legăturile mele cu tot ceea ce se întâmplă, sau anumite întâmplări care constituie pentru mine oarecare pretext de reflecție“, spune autorul, anticipând substanța epică și orientarea textului său „intim“. Nicolae Manolescu a observat într-o cronică rezervată cărții preferința prozatorului pentru jocul întâmplărilor și plăcerea „bârfei“, a indiscrețiilor de tot felul; este acesta un semn al necesității de a „prinde“ orice zone, de a afla și a povesti totul. La 27 de ani, autorul privește ironic, cu zâmbetul superior al insului care constată schimbarea decorului social și stângăcia (naivitatea ori încăpățânarea) unora de a-și menține tiparele anterioare de viață; orgoliului specific vârstei îi cad victime tot felul de „foști“ și, printre ei, chiar artiști de talia lui Pallady („A murit Pallady; aflu abia acum acest lucru care s-a petrecut totuși demult, acum vreun an. E drept că nu s-a anunțat nimic în ziare, sau știrea nu a ajuns la izolarea mea, dar asta nu-mi justifică indiferența acum, pe care o constat cu destulă mirare. Curioasă indiferență pentru persoana lui; era totuși un artist să zicem prea bătrân, practic vorbind epuizat, care de vreun deceniu (cred) își supraviețuia“) ori scriitori precum Camil Petrescu („Evident că sunt afectat de știrea morții lui Camil Petrescu și mai ales de ceea ce s-a petrecut cu el după cele două mari romane, deși mă tem că el nu mai reprezenta în literatură la drept vorbind o forță reală. În ultima vreme îi citeam chiar și cărțile scrise mai de mult cu un fel de stânjenire“). „Obrăzniciile“ vârstei transpar și în lecturile foarte „critice“ ale tânărului scriitor; Le Petit Prince de Saint-Exupery „e o lectură agreabilă, dar nu ceva după care să te prăpădești“, în orice caz, o carte pe care „nu cred că merită să o cumpăr“, Vendetta lui Balzac îi lasă impresia „de ratat, de neizbutire datorită nepriceperii, proastei conștiințe artistice“, în vreme ce romanul lui Huxley nu mai „încântă“, procedeul părând deja „artificial“: în replică, „«mozaicul»-meu e tot atât de cuprinzător ca și cel al lui Huxley, fără să presupună o puzderie de mici fragmente agregate factice — în fond, de către o regie care, chiar și la el, cu toată abilitatea, se simte“.

Jurnalul lui Alexandru George este, spuneam, un dosar de existențe, alcătuit în „orizontul de așteptare“ al romanului despre care se vorbește mereu în Seara târziu; lipsesc descrierile și peisajele, rare și critice sunt referințele la cărțile citite, în schimb, întâmplarea și portretul reprezintă mizele majore ale textului: personaje conturate în tușe ferme sau figuri care apar doar pentru ceea ce sugerează ele (tovarășul Cristescu, unchiul P., insul care se crede Petrache Lupu, tovarășa J., domnii Chișotu, Cocostică și Jambier), portrete „în mișcare“ sau crochiuri ale unor „foști“, oameni inutili și ridicoli, chipuri pitorești, evocate cu nedisimulată plăcere — o întreagă lume al cărei farmec stă tocmai în „decadența“ sa. Cel mai adesea, autorul anexează o schiță de biografie unui individ întâlnit întâmplător („Domnul Panaiot este un bărbat obsecvios, dar în multe privințe o apariție nehotărâtă; ținuta m-ar determina să descopăr în el un fost ofițer de cavalerie, figura, cu totul altceva, aș zice… chiar dimpotrivă“) sau descoperă într-un portret specificul unei întregi categorii sociale: „Paul Pantelli îmi inspiră în continuare aceeași simpatie, deși nu-mi pot învinge o anumită iritație la adresa lui, aceea obișnuită la mine împotriva oamenilor inutili, a exemplarelor nedefinite. E un om mereu agreabil, egal cu sine, odihnitor într-o lume așa de agitată, un tip stenic pe care nu face să-l ocolești, dacă l-ai cunoscut, dar nici să-l cauți în mod special. După ce am schimbat unele impresii despre una și alta, a devenit mai deschis și mi-a explicat prezența lui la Bibliotecă sau mai exact absențele lui continue de la serviciu. Acest serviciu, simplu și fructuos aranjament oferit de nepotul său, e mai mult iluzoriu. E angajat la acea cooperativă doar pentru a avea un statut social, nu un salariu, care în cazul lui ar fi minim. Căpitanul Predescu a inventat asta, a adunat un grup de «foști» care nu se pot încadra în altă parte și i-a pus să formeze o echipă de lucru în care nu fac nimic pentru că treaba o execută niște țărani din comune vecine cu Bucureștii, și care la rândul lor nu pot fi angajați la întreprinderi din capitală.“ Interesul pentru întâmplare, plăcerea de a asista la diverse „situații“ explică atât perspectiva, cât și particularitățile de construcție a jurnalului (brăzdat de numeroase și, deseori, ample elipse); nu lecturile și mai puțin, chiar dacă esențial, din viața spirituală, ci viața-viață, ropotul întâmplărilor de tot felul îl atrag pe naratorul textului: relatării impresiilor la reprezentarea operei Oedip, de pildă, îi este preferată (cu câtă plăcere !) povestirea unei „mici aventuri“ care este „mai semnificativă“ și care începe ca în orice roman ce se respectă: „M-am dus la Operă cu troleibuzul, pe care l-am luat din stația Pache. Uitasem ora întâlnirii cu B. și, de teamă, am plecat cu o oră mai devreme“; sau: „Situație neașteptată! Paul Pantelli bătându-se cu cineva pentru o femeie ! Se pare că locul e predestinat scandalurilor, deoarece eu însumi am asistat odată la o scenă pe care i-am povestit-o lui nea Radu…“. Evocarea, portretizarea, povestirea se alătură operațiilor de „iconizare“ a figurii reale („Am visat-o pe Anca. Era goală, dar cu pantofi în picioare, imaginea cea mai vulgar excitantă ce se poate conveni. Și totuși, niciodată, nici măcar vreo icoană în biserică nu mi-a sugerat ca ea puritatea. Pantofii cu tocuri foarte înalte, așa cum nu am văzut-o purtând niciodată, o făceau să pară și mai efilată, să lase impresia că e atât de deșertată de orice greutate, încât s-ar putea ridica de la sol. Toată era o linie, un avânt vertical, un sunet înalt și prelung, aparținând altui spațiu, pe care-l căuta. Niciodată Anca nu a arătat așa, o atest eu care am cunoscut-o din adolescență și am avut motive temeinice să o admir. Imaginea aceasta a ei, de fapt de lumină, în care conturul și strălucirea palidă nu au fost niciodată ale ei, îmi spunea că e ea. Nu-i auzeam vocea, nu-i vedeam fața; prezența ei îmi impunea copleșitor această identificare, pe care o acceptam ca pe o revelație, ca pe o beatitudine“), desemnând perspectiva romanescă a notațiilor din Seara târziu; carte în lucru și „de lucru“, jurnalul lui Alexandru George ilustrează în modul cel mai convingător statutul acestei specii în stricta noastră actualitate literară: documentul a devenit literatură, mărturia s-a transformat într-un discurs despre ficțiunea eului, autorul întorcându-se în propriul text care dă seamă despre felul cum se scrie trăind sau cum se trăiește scriind: și aceasta nu la frontiera, ci în interiorul literaturii.