Ajuns la o vârstă când începi să te gândești înapoi, poetul, prozatorul și eseistul Horia Bădescu, singurul dintre poeții români care poate revendica gloria de a fi inventat un nou tipar de poezie cu formă fixă, ronsetul (o combinație de rondel și sonet, validată prin apariția volumului cu acest titlu din 1995), publică un fermecător volum în care își povestește începuturile vieții sub titlul Căderea din rai, sugestiv și bine meritat pentru că este o metaforă cu valoare de generalizare pentru singura vârstă considerată a fi întotdeauna fericită și comparabilă cu raiul: copilăria. Orchestrat subtil, ca un dialog între memorialistul de astăzi și același personaj ca obiect al amintirii și martor al memoriei subiective, volumul este și de mare interes obiectiv, pentru că descrie o perioadă zbuciumată de după ultimul război mondial, petrecută la țară, într-o gospodărie dintr-un sat a cărui amintire îl va marca pe poet: Arefu, din Vâlcea. Copilul are o memorie foarte bună și-și amintește multe întâmplări din anii de după război, de prigoana la care fusese expusă familia învățătorului afișat ca fruntaș țărănist, și din partea legionarilor, înainte de începerea războiului, și din partea noii puteri, instalată sub dominația sovietică. Ca urmare logică, tatăl său fusese arestat într-o noapte din august 1952 și a avut norocul să-și poată lua o vestă pentru că numai cu acest veșmânt a petrecut iarna acelui an, „la canal“, adică la muncă silnică, anticameră a agoniei programate. Poet, dar și prozator cu experiență, are intuiția bună de a nu construi un roman, ci de a lăsa fluxul memoriei să desfășoare evenimentele așa cum s-au adunat ele văzute de copil, de adolescent, de tânărul care a devenit sub imperiul „căderii din rai“, adică al maturizării într-o lume ieșită din țâțâni, o conștiință care își asumă imposibila sarcină de a nu ne lăsa să uităm, mai mult: a nu ne lăsa să nu știm în mare ceea ce fiecare dintre noi știa în mic, de acasă. Cum spune undeva autorul, vremurile se schimbaseră dramatic, dar oamenii, în general, erau aceiași, copiii creșteau în casele părinților, care înduraseră destule schimbări în cursul unei vieți zbuciumate, în școlile unde, chiar dacă „materia“ și învățământul în general se schimbaseră, profesorii erau, mulți, tot cei vechi, „corpul profesoral era încă, în marea lui majoritate format în același interbelic“ și transmiteau „cu discreție și inteligență valori esențiale… care aveau să supraviețuiască în noi“. Aceste însumări generalizatoare sunt însă discrete în cartea lui Horia Bădescu, elemente de tranziție între mult mai numeroasele tablouri de viață pe care le reconstituie cu siguranța și cu atenția la detalii a romancierului care este și care domină de fapt textul. Ca într-un tablou dramatic, elementele decorului pregătesc întâi scena în care vor intra personajele, ieșind din culisele amintirii și materializându-se prin gesturi, mișcări și voci, făcând treptat să se apropie însuși personajul principal al cărții, copilul care nu ne este descris pentru că nu e un obiect, ci evocat pentru că este mai mult: este o „prezență“.
Un alt personaj important al memoriilor este universul satului în centrul căruia se plasa casa părintească, cu numeroasele ei vecinătăți, „vasta grădină unde trona umbra majestuoasă a nucului… fâneața noastră din câmpul satului, la Prunișori… locuri de sub poala pădurii cu nume mai mult sau mai puțin ciudate“, unde munceau ai casei „întorcând și împrăștiind poloagele“, dar bucurându-se totodată „de soarele verii, de mireasma de fân care umplea văzduhul, indescriptibilul miros de fân“ care-i va rămâne la maturitate, când revine din diverse călătorii, ca „referință imediată și indubitabilă că mă aflam pe pământ românesc“. Șahist împătimit, intelectual cu multiple disponibilități până la a ezita la școală între olimpiada de matematică și cea de literatură română, Horia Bădescu rămâne sufletește și sentimental legat pentru totdeauna de locul copilăriei și de mirosurile lui caracteristice, cum rămâne un nostalgic și al altor factori importanți în constituirea definitivă a universului său: uman, personal, memorial, dar mai ales liric, marcat de ideea de zbor pe care o simbolizau gâștele sălbatice care îi sugerau destinații îndepărtate, dar mai ales „întruchipau, ca și caii, victoria împotriva gravitației, zborul“. Sentimental, iernile par însă mai apropiate de sufletul copilului și chiar ale adolescentului, ierni adevărate, cu zăpadă multă și venită la timpul ei, „netulburate de smintirea de acum a anotimpurilor“, cu zăpada scârțâind sub pași și cu ninsori bogate când „potopul alb era gata să îngroape universul“, încât trebuia ca gospodarii să sape adevărate tranșee ca să poată ajunge la acareturi. Ningea atât de mult și de liniștit încât căderea fulgilor dădea privitorului iluzia că nu ei coboară lin spre pământ, ci casa începe să urce spre cer, „către înaltul văzduhului“, ca rezultat al iluziei pe care o ai și când stai într-un tren oprit în gară și cel de pe linia vecină se pune în mișcare. Iarna „însemna Boboteaza, cu mirosul de busuioc cu care părintele Stănciulescu binecuvânta casa“, și cu colindatul flăcăilor prin sat ca „să iordănească“ fetele, adică să repete botezul ritual în apa Iordanului, ceea ce însemna, printr-o considerabilă dilatare a sensului inițial, „să le ridice de mijlocul lor subțire strigând în glas mare: hup, hup, hup!“ Sensibilitatea participativă a copilului reține toate detaliile și formulele tradiționale care dau amintirilor sale aerul unei prospețimi pe care desigur că ele o păstrează, în primul rând, în sufletul său, caracteristică de altfel mai tuturor detaliilor din carte care înfățișează cititorului o lume necunoscută și plină de farmec. El ne pune înainte nu doar filmul emoționant al sărbătorilor de altădată, dar și succesiunea tot mai închegată a conținutului lor bine conturat și elocvent pentru cel care îi știe alfabetul: imagine a unei lumi pe care talentul povestitorului o reconstituie și, în același timp, ne prezintă și îmbrățișarea sa emoționată. Această lume și această epocă fericită a copilăriei sale este „raiul“ din care autorul – precum strămoșul lui îndepărtat – se simte alungat, „căzut“, și pe care are și posibilitatea de a-l materializa, a ni-l prezenta într-o fotografie a casei părintești pusă pe copertă, printr-o enormă metaforă care exprimă toată dragostea, nostalgia și prețuirea pentru locurile copilăriei, pentru vârsta de atunci și pentru tot ce l-a făcut să fie cel care este acum. „Căderea“ lui Horia Bădescu se oprește în volum la vârsta la care intră în liceu, cu rare și discrete anticipări având mai degrabă rolul de a nu lăsa neîncheiate unele episoade cu reverberații mai târzii. Ea va fi poate continuată, și sperăm că va fi continuată curând, pentru că orizontul și substanța personajului nu se epuizează aici. Dacă studenția face din Cluj nu numai orașul unor noi experiențe, ci și pe cel al revelației poeziei, experiență evocată într-un volum, parcursul următor îl duce în diverse locuri unde va avea prilejul de a-și ilustra și alte disponibilități. Horia Bădescu, care și-a trecut la București un doctorat despre „Poezia și sacrul“, în 1997, a fost mai mulți ani director al Institutului Cultural Român de la Paris. Metafora „gâștii sălbatice“ revine în romanul său Zborul gâștii sălbatice, din 1989 (tradus la Gallimard, în 2000) și între timp începe să publice poezie și în limba franceză (Les syllogismes du chemin, 1999, Le visage du temps, 2000, Exercices de survie, tot în 2000 ș.a.). În 2004 a primit Premiul European de Poezie francofonă „Leopold Sedar Senghor“. De asemenea, teza sa despre „poezia și sacrul“ a fost tradusă și publicată sub titlul La mémoire de l’être, în 2000, la Editions du Rocher (în Monaco), cu o prefață de Michel Camus.
Revenind în acest nou volum la proză și la vârsta copilăriei, Horia Bădescu regăsește prospețimea unor trăiri care au atras mulți memorialiști, dar în care reușitele sunt mult mai rare decât eșecurile: oricât talent – epic, descriptiv, dramatic ș.a. – ar avea scriitorul, textul nu răspunde decât la comandamentul neiertător al emoției originare, altfel cade cu ușurință în pastișa unor apariții anterioare, foarte numeroase într-un gen cu mare succes la cititori. Cartea de amintiri a lui Horia Bădescu este una dintre cele mai bune care au apărut în ultimele două decenii, și poate mai mult.