Litigiul heruvimic

Cine se compară cu Rudolf Steiner simte prea bine că lupta e inegală. E cum ai pune o scamă de puf să se măsoare cu un munte de cristal, prăpastia de viziune fiind atît de mare încît invariabil vei căpăta gustul umilinței: e sentimenul de neputință în fața unei opere căreia nu-i poți verifica ideile. Pe deasupra, dacă ce spune Steiner este chiar adevărul, atunci toți sîntem în naufragiu viager: ființe oarbe plutind alandala într-o apă a vieții căreia nu-i bănuim sensul. Un cîrd de lilieci agitîndu-se noaptea nu ar fi atinși de o cecitate mai mare decît cea a cititorilor moderni care îi deschid cărțile.

Dar cel mai dureros este că handicapul ce te rupe de Steiner nu ține de achiziție, ci de intuiție. Nu efortul depus în vederea erudiției te separă de el, ci înzestrarea congenitală grație căreia insul s-a născut sub un toptan de dărnicie divină. Steiner vedea lumi invizibile nouă. Avea un ochi lăuntric căscat spre abisuri la care muritorii nici nu visează. În chip nativ, Steiner avea de-a gata o sumă de însușiri pentru care pînă și serafimii s-ar fi cuvenit să-l invidieze. Primul impuls e să-ți spui că nici măcar nu a fost meritul lui, așa brodit invers cum i-a fost dat să fie. Talanții pe care i-a primit au fost atît de mulți că nici o hărnicie filosofică nu-l poate ajunge din urmă. Inechitatea e totală, semn că la Dumnezeu filantropia cu care ne privește nu coincide cu egalitatea în fața lui.

E îndeajuns să spun că la Steiner trecerea din starea de veghe în starea de somn nu cerea abolirea conștiinței, austriacul dormind în stare de trezie, ceea ce înseamnă că își contempla visele cu luciditatea celui care vede pelicule de film. Privilegiul de a nu-și comuta mintea din regimul de zi (vigilența) în regimul de noapte (visul) îi dădea hramul unui zărghit cu puteri clarvăzătoare. O țicneală elevată de ins născut sub un berechet de daruri cerești. Steiner ținea minte toate visele în cursul cărora călătorea printre eoni, duhuri, cicluri astrale sau tărîmuri de Ahriman (duhul rău).

La gîndul triplei distincții între trup somatic, astral și spiritual nu a ajuns în virtutea unor speculații filosofice, ci contemplînd de-a dreptul „cojile“ de spirit din om. La el, teoria nu e plăsmuire de idei, ci vederea la propriu a ideilor cu pricina. El descrie ce vede, fără nici o ingerință deformatoare a imaginației. Nu plutește în fantezii, ci se mișcă în contemplații. Ceea ce pentru noi ar fi vedenii dubioase, la el sunt vederi clare. Drama este că afirmațiile nu i le poți verifica, întrucît îți lipsesc antenele menite a le percepe sursa din care vin.

Steiner și-a dat seama de timpuriu că avea altă stofă decît semenii. Avea șapte ani (în 1868) și se afla în gara Pottschach, lîngă Viena, în a cărei stație tatăl lucra ca funcționar de cale ferată. În sala goală, unde băiatul stătea cuminte pe o bancă, pe ușă a intrat o doamnă ale cărei gesturi îi cereau ajutorul. Copilul a privit-o uimit, iar după puținele cuvinte cu care l-a rugat s-o ajute, doamna s-a făcut nevăzută, dar nu oricum, ci intrînd în soba din încăpere. Copilul a dat fuga la taică-su și l-a întrebat: „A pățit ceva mătușa?“ Băiatul nu o văzuse niciodată pe sora mamei, dar flerul îi șoptea că despre ea era vorba. Tatăl l-a privit nedumerit, și-a încruntat fruntea și l-a trimis la plimbare. Peste două zile primea o telegramă în care era înștiințat că sora soției se sinucisese.

Al doilea episod cu alură nefirească s-a petrecut la Viena, pe 10 ianuarie 1881, cînd, student fiind la Școala Tehnică Superioară, Steiner s-a așezat seara în pat, avînd în gînd o vorbă a lui Schelling: „Avem cu toții o capacitate minunată, tainică, de a ne retrage din schimbările timpului în sinea noastră cea mai lăuntrică, dezbrăcată de tot ce i s-a adăugat din afară, și de a contempla acolo veșnicul din noi sub forma imuabilului.“ (p. 158, vol. I). Ce a urmat a fost o noapte albă în care studentul s-a cufundat în matca spirituală pe care o purta în sine. Atunci a înțeles că gîndirea nu este o secreție a creierului, ci prelungirea unui cîmp spiritual aflat pretutindeni: în natură, în animale, în plante, în oameni. Din acea zi, mefiența față de științe (mecanica și biologia îndeosebi), al căror tipar explicativ reducea superiorul la inferior și spiritul la materie, s-a preschimbat în principiu de conduită. Cu vorbele lui, știința este un „eșafodaj de carton“, materia este o ficțiune, iar darwinismul o obtuzitate biologică.

Rezerva față de științe îi va insufla preferința pentru lucrările pe care Goethe le dedicase originii plantelor și teoriei culorilor. În timp ce în Goethe fizicienii vedeau o mostră de diletantism, Steiner găsea o clarviziune de ordin spiritual. Simpatia față de poet a mers pînă la îngrijirea editorială a celor trei cărți „științifice“al căror original le-a găsit în arhiva din Weimar. Ba mai mult, Steiner a ținut un șir de conferințe inspirate de doctrina lui Goethe. Ca detaliu pitoresc, Steiner a venit în Transilvania în decembrie 1889, unde a ținut la Sibiu, în fața comunității sașilor, o prelegere despre „Femeia în lumina concepției despre lume a lui Goethe“. (p. 314, ibidem).

A povesti aici viața lui Steiner ar fi oțios. E îndeajuns să spun că lui Peter Selg, medic psihiatru, directorul Institutului pentru Cercetări Fundamentale în Antroposofie din Arlesheim (Elveția), i-au trebuit șapte volume pentru a-i acoperi biografia, alături de operă. Mă mărginesc la un ultim episod de țicneală clarvăzătoare. Dîndu-și seama că oamenii de rînd nu-i înțeleg doctrina, Steiner a început să-și ilustreze viziunea prin piese de teatru, pe care le numea „drame-mistere“: un șir de vodeviluri în care personajele vorbeau în dodii patetice despre încleștarea spiritelor. Cum efectul asupra publicului era firav, Steiner și-a pus eșecul pe seama lipsei unui spațiu potrivit, drept care s-a apucat să-și construiască propriul teatru, un soi de bazilică a cărei schiță arhitectonică a creionat-o. Din cauza împotrivirii catolicilor din Germania și Austria, Steiner s-a mutat în Elveția, unde și-a ridicat edificiul ecleziastico-teatral la Dornach, o mică localitate din apropiere de Basel. Bazilicii i-a dat numele de „Goetheanum“, în cinstea poetului căruia pînă și francezii, cu un nod în gît după victoria lui Bismarck, îi recunoscuseră geniul.

Dincolo de detalii biografice, aluatul din care a fost croit Steiner rămîne sub dunga misterului. Creștinește vorbind, gînditorul a fost eretic, științific vorbind, diletant, iar omenește vorbind, dus cu pluta. Numai că Școala Waldorf nu e fantasmagorie de șarlatan, cum nici antroposofia pe care a întemeiat-o nu e abureală incoerentă. Dar cum gîndurile îi sunt pînă într-atît de rupte de lume încît nu le poți verifica, nu-ți rămîne decît să-l consideri un inițiat lovit de streche celestă. Un vizionar cu repulsie față de știință, un logofăt de taină care și-a năimit sufletul duhurilor de dincolo. Un fantast ipotecîndu-și inima în numele unor stafii imperceptibile, un răpit în duh aflîndu-se în litigiu heruvimic cu fețele bisericești. Un energumen căruia fiecare vis trăit pe trezie îi rodea sufletul precum un cariu nocturn de care nu putea scăpa. Un cap sucit de bașibuzuc arian, luptîndu-se cu ahrimani, demoni și vîrcolaci pe care numai el îi vedea.

Cînd îi privești chipul din fotografii, te întîmpină un conțopist cu pielea lu mi ­noasă, ca un prapur întins pe o tigvă ovală. Ochii îi sunt largi, cu pupila căscată în gol, asemenea somnambulilor cărora ambianța le e indiferentă. Umoarea ce-i răzbate în fizionomie e de candoare copilărească, un soi de curățenie naivă, ca a acelora care nu au apucat să se spurce cu bucuriile lumești. În schimb, are farafastîc de bosă intelectuală, cu damful inteligenței ieșindu-i prin pori. În plus, Steiner e ingenuu în sens moral: pare bunătatea întruchipată, un înger benign în conturul unei fețe bonome. Nu e nici berbant focos, nici mercenar fioros, nici monah cu iz smerit. E un blajin cu mină de pasăre mirată, avînd ceva din alura uimit-speriată a feței lui Blaga.

Din scris nu poți pricepe de unde îi venea înrîurirea copleșitoare asupra apropiaților. Dacă avea artă retorică, ea nu se regăsește în texte, al căror ton senin e de cazanie pedagogică, multă și diluată, fără nerv de persuasiune. Steiner e genul de învățat atît de sigur pe certitudinile lui, încît nici măcar nu mai vrea să convingă cu trucuri estetice. Deși scrie clar, în expresii generale, impresia e că nu poate pune punctul pe „i“, lungind pelteaua din neputința de a o concentra în formule precise. E un luminat cuminte, fără patos vulcanic și fără farmec în cuvinte. Oricum, o apariție de legendă căreia Peter Selg îi închină o migăloasă exegeză.