Poemul ca o floare de leac

V. Șklovski spunea că proza e despre timp și temporalitate; iată, însă, că și poezia, nu doar aceea „epică“, poate fi despre structuri temporale, cum se întîmplă, de pildă, în cea mai recentă carte a lui Gellu Dorian, Gramote (leacuri de îndulcit viața) (Editura Junimea, 2020). Gellu Dorian își elaborea ză foarte minuțios poemele pe care le adună în jurul unei paradigme și al unor formule și teme, în vestmîntul stilistic, cunoscut încă de la primele volume; mai întîi, lanțul temporal se fixează în succesiunea textelor și palimpsestelor, de la șoaptele primului trimise ultimului, vreme de o mie de ani: „Nu scriu, doar ascult cum se adună în urechea mea/ vorbele care devin răni pe scoarța copacilor,/ nu eu sunt cel ce ascultă,/ nici cel de dinaintea mea, nici cel de dinaintea/ celui de dinaintea mea și nici ceilalți ale căror nume/ foșnesc în frunze ca o mie de pleoape închise pe rînd/ într-o mie de ani,/ cel ce scrie acum nu scrie cu mîinile mele; gîndurile lui/ se fac degete din care ies litere ca niște cuțite ascuțite/ care intră în carne adînc pînă la os,/ lăsînd sîngele să zvîcnească în cu vinte care vor/ dezvălui ceea ce primul i-a șoptit ultimului/ ce e bine să scrie, ce e bine să uite,/ așa cum deasupra pădurii, peste toate grohăiturile,/ cel ce rămîne în auz, din cer, este doar cîntecul mierlei“ (Pe scoarța copacilor). În urmă cu o mie de ani, poe tul care se reinventează mereu – în „alte timpuri din care să te naști și în care să mori“ –, nu avea nici papirus (pentru că expor tul egiptean nu ajungea la poeții de la Pontus Euxin) și nici perga mente (pentru că Pergam nu avea încă legături comerciale cu cei de la Gurile Dunării); poetul scria pe pietre, cum s-a dovedit, poate, la Tărtăria ori, iată, pe pielea unui mesteacăn: acesta e pergamen tul lui. Pielea bivolului e înlocuită cu coaja unui arbore sacru, asociat în iurta șamanului siberian, pe care îl evocă mereu Gellu Dorian, cu Luna și Soarele, axis mundi, arbore tutelar, simbol al renașterii în „taigaua plină de spaimă“, unde singura speranță e „pielea mestecenilor“, albă și nesfîrșită ca însuși Dumnezeu: „Toa tă speranța ta se ascunde în șase căței de usturoi/ puși pe o tablă într-un cuptor încins/ vreme de zece minute, timp în care alergi prin lume/ desculț ca Arsenie prin taigaua plină de spaimă/ și nu găsești pe nimeni în care să-ți pui/ gîndurile tale ca într-un cuier hainele/ din care ieși ca o umbră cînd dispare soarele,/ și fluieri, te rogi, te uiți la Dumnezeu/ care este alb și nesfîrșit ca pielea mestecenilor/ pe care scrii cu ochii ca niște dălți din care curg lacrimi înghețate, și atunci auzi plesnind/ în cuptor blana cățeilor și în pămînt/ urletul haitei de lupi cu care vei dormi/ peste noaptea care se va sfîrși în curînd,/ iar tu îți vei irosi ultima speranță“ (Căței de usturoi). Poezia lui Gellu Dorian din Gramote (leacuri de îndulcit viața) vorbește despre timpuri din alte timpuri, căutînd mereu durate noi prin „ademenirea“ altor vieți, încercînd să se (re)descopere în tot felul de prolepse, bînd, eventual, cu cei de pe o terasă „încă inexistentă“, peste o sută de ani, cînd îl așteaptă „stîrvul“ unui vultur, după ce acum-aici va fi găsit o pană a aceluia și, încă mai departe, spre Geneză, cînd „era chiar numele lui așa cum a fost la început/ și la început a fost cuvîntul și cuvîntul era Dumnezeu,/ pînă cînd nu s-a mai auzit nimic“: des pre praful altui timp scrie poetul în Gramote (leacuri de îndulcit viața), găsit doar „în zilele de joi ale lunii iulie/ cînd diminețile sunt seci, iar roua se usucă“, în lumina unor ochi care se înșiruie de peste o mie de ani, amintind de misterul și neliniștea unui poem eminescian precum La steaua…: „E firesc să privești prin ochii celuilalt ochii tăi/ care privesc la celălalt care ești tu la care au privit alți ochi/ alți ochi ai altuia care se pier deau în alți ochi/ din care priveau alți ochi de care nimeni nu-și mai aduce aminte/ doar tu ai cărui ochi privesc alți ochi ai altuia care mîine/ va privi la rîndul lui alți ochi în care vor străluci alți ochi/ ai altui semen din ochii căruia vor privi șiraguri de ochi/ dintr-o zi îndepărtată cînd ochii tăi uitați/ nu vor mai fi priviți de nimeni, pentru că/ ochii care nu se văd orbesc alți ochi, iar șirul lor este/ atît de lung și pierdut în timp încît cei de peste o mie de ani/ sunt ai celor de cu două mii de ani în urmă/ pe care deși azi îi vedem, ei nu sunt/ așa cum nici tu nu ești dacă nu poți privi pe nimeni în ochii tăi“ (Ochi la nesfîrșit).

Timpul și temporalitatea se fixea ză în poezia lui Gellu Dorian prin imaginea foarte pătrunzătoare a palimpsestelor nedescifrate, cum le spune în cel de-al doilea capi tol din Gramote (leacuri de îndulcit viața); suportul acestora este coaja mesteacănului, a arinului, copacul în care, se spune, s-a spînzurat Iuda, după ce l-a vîndut pe Iisus, a arțarului: important e locul unde se scriu textele și palimpsestele nedescifrate, de la începutul lumii, într-un colț din iurta șamanului, pe unde trece mesteacănul care unește teluricul cu înaltul: „Acum, aici este foarte, foarte tîrziu,/ încît mă simt pe la începutul lumii, cînd/ nici eu nu existam, nici locul acesta nu exista, nici/ măcar înce putul lumii nu exista,/ și totuși locul acum există, pentru că într-un colț al lui/ există un colț al lui în care colț stau eu/ și privesc spre nicăieri, singurul/ loc care există cu adevărat, aici, acum, cînd/ mă ridic în picioare, totul dispare/ și atunci văd pînă departe cum locul acesta abia perceptibil/ ca o pînză de păianjen între două frunze de mesteacăn/ există aici dintotdeauna/ de cînd nici păianjenul nu exista, nici pînza,/ nici ochii mei, pentru că locul nu există/ nici eu nu exist, pentru a-l face să existe“ (Lo cul). Pielea bivolului din Pergam e înlocuită, mai întîi, cu coaja mesteacănului, apoi, cu „pielea tatuată“ care vorbește mut, cu pie lea leprosului care „povestește despre sufletul unui om fericit“, pielea de jivină „întinsă peste lemnul plin de gemete“, pielea unei femei inexistente, iar pergamentul cel mai fin e chiar pielea poe tului însuși: „Pergament fin, pielea ta se face praf peste/ scrisul pe care nimeni nu l-a așezat acolo,/ dar se vede acum literă cu literă/ în ceaiul pe care-l bei în fiecare zi/ într-un loc pe care nu tu l-ai ales, dar îl vezi/ zilnic ca pe un orizont care se tot apropie/ pînă ce ochii tăi devin locul în care intri/ și te pierzi într-un vis pe care nu-l vei povesti niciodată,/ praf sau cenușă, po len atins de albine/ pînă acolo unde vindecarea este aceeași/ pagi nă pe care nu tu o scrii, dar ți-o povestesc alții,/ în același loc, la același ceai/ de ani de zile, ca o înșiruire de mărgele/ la gîtul unei femei pe care nu o vei iubi niciodată tu/ niciodată al tul, niciodată eu, niciodată nimeni“ (Pergament): poveștile care rămîn pe piele, răni peste care se așază alte răni, rana mîinii stîngi peste care se așază cicatricea mîinii drepte, pete de sînge pes te alte pete de sînge și, sub ele, viața, textul originar, adică, precum în poemul Lama cuțitului sînt alte ipostaze ale palimpsestu lui care își asociază, în lirica lui Gellu Dorian, timpul și temporalitatea, categoria filosofică și vremea ființei, Eminescu și Creangă, Hyperion și Mitică.

Gramote (leacuri de îndulcit via ța) poate fi placa turnantă a poeziei lui Gellu Dorian care, cu acest volum, abordează fondul arhaic și orizontul mito-poetic nu doar românesc, dar și cel al siberiilor cu „strănut de eschimos“. Figura tutelară este, aici, vraciul, șamanul din iurta siberiană, care, cunoscînd simbolistica numărului 6 (666), caută în sacii adunați leacurile de îndulcit viața, adică plantele de leac, de la rostopască, cicoare, păducel, tei, mușețel, șofran, gălbenele, pojarniță, măceșe, levănțică, tătănească, coada calului, urzică, pînă la caprifoi, busuioc, roieniță, ghimbir, anghinarie, brînca ursului, cîte și mai cîte… Leacurile din plante se asociază în vasele magice ale vraciului cu grăsimea de bursuc, poezia lui Gellu Dorian asumînd o dimensiune ritualică: vraciul, șamanul ne învață nu doar cum să facem un leac, dar ne și inițiază în lumea de dincolo, cu un vehicul creștin și, în aceeași măsură, păgîn: cel de dinainte ascultă de cel care îi urmează și căruia îi spune „vino cu mine“, Vademecum, într-o călătorie de dincolo de moarte și de dincoace de viață: „Iei busuioc și-l scuturi pe stratul de pămînt afînat, deodată/ vei simți rîuri de agheasmă în nări, nici o altă/ iluzie în carnea ta veștedă, nici un străin în trupul tău/ al cărui pămînt încă înțelenit crește buru ieni/ ca mîinile care alunecă în alte fapte decît/ în cele pentru care au fost menite,/ ochi sălbatici, ca florile de cicoare dimineața/ cînd roua îți umezește pielea/ și tu crezi că plîngi și nu știi de ce,/ picioare care nu pot aduce toate distanțele pe care/ le-ai dori parcurse, urechi ca niște frunze de brustur/ de pe care alunecă brotaci minusculi/ ca niște cercei peste umerii femeilor care-ți stau/ ascunse în gînd ca busuiocul încolțit/ din stratul de pămînt afînat sub care nu vei visa“ (Vademecum).

Cu Gramote (leacuri de îndulcit viața), lirica lui Gellu Dorian se înnoiește substanțial, abordînd alte orizonturi puțin sau deloc explorate anterior: steaua lui Eminescu îi zîmbește iar poetului de azi.