În drum spre Ikaria – câteva însemnări despre intențiile auctoriale

***

Mi-am propus, în acest roman, nu știu cât am și reușit, să creez o situație epică și să descriu un loc/ locus/ topos, care, amândouă, și povestea și locul, sunt arhetipale pentru condiția umană. S-ar zice, de neocolit. Am convingerea că, la nivel mental, la nivelul imaginației, al vieții sufletești, toți am trăit sau vom trăi povestea căreia am încercat eu să-i dau trup în În drum spre Ikaria. Și sunt încredințat că ceea ce imaginăm, odată imaginat, capătă realitate, ființează.

Concret, avem de-a face în acest roman cu o narațiune și un topos în care cele două lumi, celestă și pământească, intră în contact, comunică, se întrepătrund. Dacă ambele există, nu doar lumea omului, ci și lumea lui Dumnezeu, atunci ele nu pot ființa separat, complet rupte una de alta: trebuie să se afle undeva o poartă întredeschisă între ele. Despre această poartă întredeschisă și despre judecata finală e povestea pe care am căutat s-o urzesc eu, aici. Și, adiacent, alte întrebări pe care le ridică romanul ar fi: cum alegem să trăim și să murim?, care sunt relațiile noastre cu binele și cu răul?, ce luptă trebuie să ducem cu noi înșine pentru un efect cathartic, în năzuința de limpezire de sine?

***

Cred, am afirmat și altădată și-mi place să repet, în scriitura de tip palimpsest, în care cititorul poate descoperi mai multe straturi de semnificație prezente în corpul romanului. Sau, reformulând, cred în romanul cu miză multiplă, în construcția poliedrică în care fiecare față oferă altceva: roman psihologic, chiar abisal-psihologic – de ce nu? –, roman frescă socială despre România aceasta, roman simbolic și inițiatic, Bildungsroman, roman reflexiv despre natura umană atât de complicată, roman cu intarsii de fantastic, roman spiritual, roman intertextual ce apelează la citatul literar, roman spectacular, de călătorii, și roman de tensiune epică cu tentă de policier sau, în două cuvinte, roman corintic, cum ar spune Nicolae Manolescu.

Cineva (pe bună dreptate neîncrezător că este posibilă coexistența atâtor funcții diferite în cadrul aceleiași plăsmuiri narative și că prozatorul poate să-și asume atâtea roluri deodată!) ar putea întreba direct: dar nu sunt cumva prea multe fațete, prea mult nuanțe, prea multe „voci“, într-una și aceeași entitate? Este real și este considerabil pericolul ca un astfel de roman ce se vrea al plurivalențelor să se preschimbe într-un ghiveci textual, în care diverșii vectori de expresivitate, odată amestecați, se anulează unul pe altul.

Ce soluție întrevăd pentru această problemă? Nu e una foarte precisă: în rețeta scrierii, totul este o chestiune de dozaj fin și totul depinde de priceperea celui care scrie. Iar romancierul nu-și poate apăra lucrarea după ce ea a fost publicată. Aceasta rămâne singură în fața cititorilor și numai ei pot decide, după lectură, dacă autorul a ratat sau nu folosind o strategie narativă de această factură, multietajată, complexă și de aceea riscantă.

***

O precizare despre felul cum am întocmit romanul: nu am plecat de la o realitate dată, cunoscută, pe care s-o înfățișez literar. În asemenea circumstanțe, când are de relatat o experiență de viață, pentru un prozator este relativ simplu: nu-i rămâne decât să fie fidel față de întâmplările prin care a trecut și să fie atent la felul cum le evocă, la expresivitatea verbală.

Eu, în acest roman, dimpotrivă, am fost silit să construiesc de la zero, să inventez, să născocesc atâtea și atâtea: locuri, relief, geografie, climă, personaje și biografiile lor, mișcarea lor, vorbirea lor, evoluțiile lor, legăturile dintre ele. Ceea ce, evident, este anevoios. Îți poți rupe gâtul, auctorial vorbind, la fiecare pas: riști să te scufunzi în neverosimil, în ridicol. Am avut de mers pe o sârmă subțire, am pendulat între eterat, fantastic și realismul cel mai crud. Pentru a obține efectul de plauzibilitate, am împrumutat din realitatea imediată mari calupuri, care însă, sper, s-au metamorfozat în construcția mea epică, au căpătat alte funcțiuni, alt profil, altă valoare.

***

Una din încercările grele a fost să înfiripez, să concep, să zămislesc cele zece personaje-pacienți. (De fapt, nouă plus unu, adică zece. De ce zece? Bineînțeles, zece e numărul deplinătății, numărul complet, cel care sugerează întregul. În cazul de față, întregul lumii românești.)

În edificarea personajelor nu am pornit de la niște persoane concrete, existente, de la persoane-model, ci de la niște însușiri abstracte pe care a trebuit să le proiectez în niște ființe verbale, cărora să le dau viață. Sunt personaje compuse ca într-un puzzle din fragmente răzlețe, sunt personaje aidoma unor vase făcute din cioburi culese de ici și de colo și lipite într-un nou întreg, într-o nouă formă. Am plăsmuit personajele împrumutând de la unul și de la altul din galeria umană reală felurite elemente care serveau țelurilor mele, proiectului meu și care, până la sfârșit, au compus aceste ființe verbale sau ființe de hârtie. Ele nu coincid nicidecum cu persoanele reale de la care am luat, am reținut ceva sau altceva. Paradoxul este că, dacă faci temeinic operația aceasta de translație și de re-construcție, ființele verbale ajung să aibă mai mult adevăr decât ființele în carne și oase.

***

Aș ține să mai dau un detaliu în legătură cu această carte: am scris romanul, ce numără aproape 500 de pagini, cu gândul la ultimele sale secvențe, care nu ocupă mai mult de 4-5 pagini. Scena finală, când mi-a răsărit în gând, când mi-am reprezentat-o, când am „văzut“-o, a însemnat o sursă de energie extraordinară, care m-a ajutat să duc până la capăt facerea romanului, acest demers ce presupune un efort deosebit. Am asemănat în mintea mea această scenă finală cu o cruce de aur, era ca și când dădusem peste o cruce de aur. Dar, pentru ca ea, crucea, să existe, să se zărească, să fie pusă în valoare, trebuia să clădesc, cu trudă, cât mai solid, întregul edificiu, biserica și turla în vârful căreia să așez crucea aceea de aur.

***

Așa cum s-a întâmplat și în cazul romanului precedent, Ploaia de trei sute de zile, și de data aceasta, m-a tentat să compun un poem echivalent, rezumativ, având același titlu ca și cartea de proză. Îl propun în această pagină.

 

În drum spre Ikaria.

O viziune

În comica și sumbra noastră lume,

de ești cumva în drum spre Ikaria,

iar vasul, brusc, aiurea, ți se strică,

precum copilului, frumoasă, jucăria,

te vezi ajuns și stai fără să vrei

pe-o insulă uitată, mică,

ștearsă din hărți și fără nume

sau cu mai multe, două-trei.

Acolo e-un munte parcă viu, măreț

unde înflorirea pură și cerească,

aceea care n-are preț,

și gheața mult prea omenească

ambele, laolaltă, deodată se-ntâmplă.

Ce rază, vai, acolo lin coboară

în istovita-ți, trista tâmplă!

Ci tot acolo mai descind pe-o scară

făcută din mătase sau din sfoară

și doi medici caraghioși picați din cer.

Dintre cei aflați pe moarte,

ei pe câțiva îi aleg din ger

și-i duc sus, în adăpost, departe.