Dôme des Invalides (scenariu)

Întreaga acțiune se desfășoară la Paris, într-o zi plăcută de primăvară-vară.

1. APARTAMENT IRINA

(Irina, în jur de 30 de ani, senină, destinsă, relaxată urmărește cu zâmbetul pe buze felul în care Dana, mama ei, termină de aranjat ultimele lucruri pe care le pune cu grijă în geanta-sport cu care va pleca la aeroport.)

IRINA Ce-ai uitat?

(Dana privește atentă în jur, în cameră.)

DANA N-am uitat nimic.

IRINA Ei, să fim serioase…

DANA Nu am uitat nimic! Nu-mi exploata complexele…

IRINA Punga cu medicamente să fie completă și capul pe umeri… Restul nu contează…

DANA (o îmbrățișează) Mă cam iei la mișto, mademoiselle. Aerul de Paris!…

(Un apel la soneria de la ușă și în cameră intră Jean- Pierre, 35 de ani. O sărută pe Irina.)

JEAN-PIERRE (către Dana, stâlcit românește) – Noi ești gata?

(Cele două femei, când sunt singure, vorbesc românește. Când Jean-Pierre este prezent, toți trei vorbesc franțuzește.)

DANA În cinci minute ați scăpat de mine.

JEAN-PIERRE Dar eu nu vreau să scap. Când mai veniți?

DANA (îi face zâmbind cu ochiul) „That is the question“!

2. DOMUL INVALIZILOR

(Dana și Irina, pe o bancă, privesc în tăcere impunătoarea clădire.)

IRINA … De câte ori ai fost aici?

DANA … De fiecare dată.

IRINA … Pentru Împărat sau pentru tatăl tău?

DANA (o privește parcă surprinsă de întrebare) Câți împărați sunt în cartea de istorie?

3. ARCUL DE TRIUMF

(Irina și Dana în afara grupului de turiști care admiră monumentul.)

IRINA Aș fi ținut pariu pe orice că n-ai să-i uiți pe Ravic și Joan, dar nu și ordinea în care o să faci pelerinajul…

DANA Sunt aproape toți…

IRINA Hai să stăm undeva…

DANA Mă simt foarte bine.

IRINA Sunt sigură, dar umbli deja de mai bine de-o oră…

DANA Assez! (Îi întoarce spatele Irinei și pornește.)

4. Jardin du Luxembourg

(Irina și Dana, așezate pe două scaune, privesc spre strada care se vede peste gardul parcului. De fapt, Dana privește clădirea; Irina a rămas fixată cu privirea pe fața femeii de lângă ea)

DANA (fără să întoarcă capul) … Ce vezi?

IRINA … Ești frumoasă.

DANA (pufnește) … Așa e.

IRINA Ești foarte frumoasă.

DANA Cred că au trecut 100 de ani de când nu mi-a mai spus cineva că sunt frumoasă… A meritat să bat drumul până la Paris…

IRINA Nu pentru asta ai venit.

DANA (nu aude, nu întoarce capul spre Irina) … Ai furat vreodată dintr-un magazin?

IRINA Poftim?!

DANA Te-am întrebat dacă ai furat vreodată?

IRINA Am auzit ce m-ai întrebat. Nu am înțeles ce voiai să spui cu…

DANA Eu am furat. Acolo. (Semn spre clădirea care se vede peste drum.) Era o librărie, sunt aproape 40 de ani de atunci, și în librărie era o carte: Essai sur le suicide, Alvarez, pe autorul cărții îl chema Alvarez, și cartea costa 30 de franci, nu aveam 30 de franci, și am început s-o citesc în picioare, și am știut că trebuie să am neapărat cartea aia, și când vânzătorul mi-a spus că este ora închiderii eu am băgat cartea în geantă și am ieșit senină pe ușă.

IRINA Nu-i adevărat!

DANA E adevărat.

IRINA Și dacă te-ar fi prins?

DANA M-aș fi sinucis. Asta a fost înțelegerea pe care am făcut-o cu mine când m-am hotărât să fur cartea.

Irina (o îmbrățișează) Mama mea nebună!… (Îi ia capul în mâini și i-l întoarce spre ea.) Dar tu nu ai venit de data asta la Paris ca să-mi spui toate poveștile astea și nici eu să-ți spun cât ești de frumoasă.

(Dana încearcă să-și elibereze capul. Irina o reține.)

IRINA De ce ai venit?

DANA Dă-mi drumul!

(Se smucește, se eliberează din mâinile Irinei și pornește grăbită pe alee. Irina o ajunge din doi pași, o apucă cu putere de braț și o așază cu forța pe bancă. Oamenii din jur observă, întorc capul jenați.)

IRINA Spune!… (O scutură) Vorbește! De când ai venit nu faci decât să-mi ascunzi lucrul pentru care te-ai suit în avion și ai venit să-mi faci o „surpriză“. Vorbește! Surpriza?!

(Dana îi arată cu capul chioșcul care se vede la câțiva pași.)

DANA Pipi.

(Irina o eliberează, Dana se îndreaptă grăbită spre toaleta publică. Irina vine în urma ei. Rămâne afară.)

5. TOALETĂ PUBLICĂ. INTERIOR.

(Dana, în picioare la chiuvetă, se privește cu ochii închiși în oglindă.

Două lacrimi grele i se preling pe obraji.)

6. PARC – ALEE

(Cele două femei se îndepărtează; Dana sub brațul protector al Irinei.)

7. CAFENEA

(Irina, Dana intră și se așază la o masă. Localul este aproape gol, doar la o masă un bărbat își termină cafeaua cu un ziar sub ochi. O tânără, cu un meniu în mână, se apropie de masa lor.)

IRINA O prăjitură?

DANA (Tinerei) Un café, s’il vous plaît.

IRINA Un cappuccino.

(Tânăra se retrage.)

DANA (Își privește ceasul) Nu e târziu?

IRINA Avem timp suficient… Puteam să mai stăm acasă, nu știu de ce te-ai grăbit… Vrei să-mi spui ceva?

DANA … Nu… Nu cred.

IRINA Eu cred că da. De când ai venit, știu că mă repet, am simțit că vrei să-mi spui ceva… Nu mai avem prea mult timp, nu te conduc decât până la aeroport… Mamă?… (Îi ia mâinile între palmele ei. Încet.) Hai, suntem doar noi două…

(Tânăra aduce, din bucătărie, pe o tavă cafelele comandate, cu două fursecuri și două pahare cu apă.)

IRINA Deci?… Te rooog!

DANA … Ultimul control… Trei luni…

IRINA … Ce „trei luni“?… Ce vrei să spui?!

DANA … Capătul liniei. Point.

IRINA (urlet) Nu!!

DANA (stăpână pe ea) Circa trei luni…

(Tânăra care i-a servit și o doamnă în ținută de lucru dau buzna din spatele perdelei care desparte localul de bucătărie. Bărbatul își strânge ziarul și iese repede din cafenea. Cele două femei se retrag în bucătărie, după ce aruncă o privire.)

IRINA Nu, nu se poate!… Să nu-i crezi! Mamă, oamenii ăștia nu știu ce vorbesc… (Hohotele de plâns îi taie respirația.) … După operație au spus că lucrurile merg mai bine decât puteau spera. Au spus-o cu gura lor!

DANA Atunci… Complicații pe care nu le-au anticipat.

IRINA Nu-i adevărat… Nu poate fi adevărat…

DANA E adevărat.

IRINA Ți-au spus-o ei: părerea lor! Pun capul că undeva pe globul ăsta s-a găsit…

DANA Nu s-a găsit. Nu există leac.

IRINA (Plânge neputincioasă) Mamă, nu… Nu poți să-mi faci așa ceva…

DANA (Își trage scaunul lângă scaunul Irinei; o îmbrățișează, o mângâie. După câteva clipe îi ridică Irinei capul și o privește în față.)

IRINA (Continuă să plângă; îi curge nasul. Dana scoate o batistă și îi șterge nasul.) …Ce vrei?… Ce pot să fac?

DANA … Veniți acasă.

IRINA Acasă?

DANA Veniți acasă.

IRINA … Da… Mâine le spun la birou, într-o zi, două…

DANA Vreau să fim împreună.

IRINA O să fim împreună. Jean-Pierre o să vină și el săptămâna viitoare.

DANA (neagă din cap)

IRINA Ai spus…

DANA Nu Jean-Pierre…

IRINA (parcă temătoare) Dar cine?

DANA Tatăl tău.

IRINA (uluită, nu înțelege) Matei?!?

DANA Matei.

IRINA Mamă, ce-ți trece prin minte?!

DANA Vreau să se întoarcă acasă…

IRINA Mamă!

DANA Vreau să fim din nou împreună.

IRINA Cum poți să-ți închipui măcar…

DANA Spune-i lui Matei că îl rog…

IRINA Nu!

DANA Fă ce-ți spun… Te rog!

IRINA Te urăște!

DANA Nu.

IRINA Mamă, omul ăla te urăște. La fel de mult cum îl urăști și tu.

DANA Nu.

IRINA „Nu“, „nu“: ce nu?

DANA Mă iubește.

IRINA (o privește îngrozită, nu poate să înțeleagă ce se petrece în mintea mamei ei.) Doamne!

DANA … Mă iubește. La fel de mult cât îl iubesc și eu.

IRINA „Cât îl iubești…“ (Sare în picioare) Ți-ai pierdut mințile?!

(Iese din cafenea trântind ușa. Dana lasă o bancnotă pe masă și iese după Irina.)

8. STRADĂ

(Dana o ajunge din urmă pe Irina și o țintuiește de peretele casei în dreptul căreia au ajuns.)

IRINA M-ați chinuit… Mi-ați mâncat sufletul ani de zile sfâșiată de luptele dintre voi și acum vii și-mi spui cât de mult îl iubești tu și cât de mult îți imaginezi că te iubește el?!! Ce-i cu tine?!!

DANA Am trăit prea multă vreme singură și nu vreau ca acum, la plecare, să fiu tot singură.

IRINA Fac orice, cere-mi orice, n-o să ne mișcăm o clipă de lângă tine, dar nu…

DANA Un singur lucru… Îmi permiți să-ți cer un singur lucru?

IRINA Orice, dar nu…

DANA (gata să îngenuncheze) Dacă îngenunchez în fața ta…

IRINA (o smucește și o ridică în picioare) Ce faci?!

DANA Atât: să-i spui. Doar să-i spui.

IRINA (realmente nu mai are aer să respire) … Ce să-i spun?… Ce-aș putea să-i spun ca să…

DANA Spune-i că Dana moare…

IRINA Mamă!

DANA Spune-i că mama ta moare și că ar vrea… s-ar bucura foarte mult… Spune-i că ultima și cea mai fierbinte dorință a Danei­­­ este să moară cu Irina și cu Matei lângă ea… Iubita ei Irina și iubitul ei Matei.

(Irina plânge, s-a prelins pe lângă zid, stă pe caldarâm, sprijinită de zid.

Dana încearcă să o ridice; nu are putere, se așază alături de ea.)

IRINA … Nu v-ați văzut… Nu ați schimbat un cuvânt de ani de zile și acum… De ce?… Fă-mă să înțeleg de ce…

DANA Pentru că acum nu mai pot să-mi spun „mâine“… De ani de zile mi-am spus că trebuie să-l sun și să-i spun: „Matei, hai să ne vedem, și să stăm de vorbă, și să vedem ce și cum putem repara prostia pe care am făcut-o atunci“…

IRINA „Prostia“?!

DANA … să-i spun că nu trebuie să căutăm cine e vinovatul și să salvăm ceva ce eu știu bine că nu a murit nici în inima mea și nici în sufletul lui. Și asta mi-am spus-o mereu că trebuie s-o fac și mereu mi-am spus „mâine“… Acum nu mai pot să spun asta.

IRINA … De ce n-ai făcut-o?… Dacă simțeai atât de puternic că trebuie s-o faci, de ce n-ai făcut-o?

DANA … Să nu râzi de mine.

IRINA Nu, mamă, n-am să râd de tine.

DANA … Mi-a fost frică.

IRINA Frică?

DANA Ai spus că n-ai să râzi.

IRINA (nici vorbă de râs) De ce dracu’ ți-a fost frică?!

DANA De asta: că n-o să-mi răspundă la telefon sau, dacă o să răspundă, o să mă trimită la dracu’…

(Sună telefonul Irinei.)

IRINA (privește aparatul) Jean-Pierre. (Răspunde. Dialogul în franceză) Bună… Stăm de vorbă… (Își privește ceasul.) … Nu întârziem… Nu e încă aglomerat… Nimic… Totul e OK… Jean-Pierre!… OK, și ea îmi face semn că te sărută. (Închide.)

(Dana a asistat inertă la dialog. Se ridică amândouă în picioare; își aranjează ținuta. Irina face deja doi pași.)

DANA (rămâne pe loc) Vreau să-mi promiți.

IRINA (se oprește) Riscăm să întârziem…

DANA (nu se mișcă) Vreau să-mi promiți.

IRINA (revine în fața Danei) Sună-l tu. Spune-i tu ce mi-ai spus mie. Spune-i că-l iubești și ești sigură că și el te iubește și vrei… Spune-i ce vrei.

DANA (voce gâtuită) …Nu pot.

IRINA Trebuie să poți.

DANA …Există o singură șansă să accepte… Tu.

IRINA … De asta ai venit.

DANA De asta am venit.

IRINA Și ce pot eu să-i spun când știu… când am trăit tot calvarul care a fost viața voastră…

DANA (efort să vorbească) … Spune-i că îl rogi… Că îl rogi din toată inima ta să vină la Paris… și ai s-o chemi și pe mama ta… și ești sigură că mama ta o să vină… și o să mergeți împreună la Dôme des Invalides.

(Irina o privește cutremurată. Dana își ridică mâinile împreunate într-o rugă. STOP CADRU.)

FINAL

12.06.2019