„Împapucește-mă, dragule“

Într-o lume atât de cinică, e greu să scrii un eseu de inimă albastră, mai ales când ai de-a face cu un roman ce pare un fel de Marele Gatsby răsturnat, unul în care oglinzile se sparg și reflectă frânturi de realități, bucăți de personaje, în timp ce luxul se transformă în luxură. Etimologia celor două cuvinte este comună. Romanii au folosit la început cuvântul „luxus“ cu referire la plantele hipertrofiate, apoi la animale și în cele din urmă la oameni, această înclinație dovedind în concepția lor imposibilitatea unora de a se autodisciplina. Actualmente, luxul este dovada reușitei în viață, ba se pare că și luxura. Oricum ar fi, James Salter lasă impresia de a fi nimerit într-o lume pe care și-a propus să o împapucească cu orice preț, adică să o elibereze de constrângeri, inhibiții, de tot ce numim prejudecăți, oferindu-i în schimb papuci lucioși de luxură.

Împapucește-mă, dragule“ este replica unui personaj feminin, desigur, ornamental ca majoritatea celorlalte, dar care se remarcă prin aceste cuvinte definitorii pentru întregul roman. Dacă în cartea lui Fitzgerald avem arta de a risipi cu eleganță, aici eleganța dispare, ștaiful nici nu a existat vreodată pentru că „tot ce este“ de fapt nu este. Sau poate că este, dar nu destul, din moment ce se reduce la o împapuceală și despapuceală perpetuă căreia Salter se străduiește să-i dea sens. Deși nu poate fi vorba de sens, ci de o anume coerență. Tot ce este seamănă cu nostalgia a ceea ce ar fi putut fi; și încă mai mult cu deriziunea unor momente atât de efemere, încât sunt și mai ales nu sunt. Tot ce este conține atâta inexistență, încât devine un act de sabotaj a ceea ce ar fi putut fi cu adevărat.

Replica are deliciul ei, exprimând, pe de o parte, dependența de celălalt, deci slăbiciunea, și, pe de altă parte, răsfățul, deci conștiința unei puteri. Imediat mă gândesc la complexul Cenușăresei.Potrivit specialiștilor, acesta definește femeile care se tem să se afirme. În egală măsură, adaug eu, poate fi mimat pentru a flata egoul bărbaților. Alintul crește din simpla bucurie de a fi, dar este deseori o strategie, o formă de manipulare, de exercitare subtilă a unei influențe. O relație bazată pe calinerie are o doză de falsitate, de cele mai multe ori fatală. Când relația despre care vorbim e cea dintre autor și lumea lui, atunci lucrurile sunt mult mai complicate pentru că intervin distorsiuni ce nu existau în planul inițial. Este ca și cum creația, răsfățându-se, se revoltă împotriva creatorului, își dezvoltă anticorpi împotriva lui, îl atrage într-o chiasmă și îl devorează. Personajele doldora de cuvinte levitează în jurul dialogurilor efervescente dintre ele fără putința de a se fixa nicăieri. Tind spre un centru pe care nu-l pot atinge. Se simt neîmplinite, pe jumătate stinse. Și poate că acesta e farmecul lor. Într-adevăr, nu ating acel centru, dar e mai bine așa pentru că orice atingere e o deflorare. Mă scuzați, „înfiorare“ am vrut să spun! Nu îndrăznesc mai mult pentru că e greu, când există deja un Henry Miller, să faci tatonări în acest domeniu unde, dacă nu ești genial, sigur ești penibil.

Parcurând paginile cărții, cauți, dincolo de cuvintele tari, o trăire autentică menită să alunge impresia de simulare. Ce este și ce nu este de fapt? Înveți să accepți această ambiguitate. Da, personajele nu se întâlnesc niciodată cu adevărat. Și ce dacă? Da, totul e o adaptare la postadevăr, nimeni nu aspiră spre nimic, ci lasă lucrurile să se întâmple. Ei, și? Asta e miza romanului, îți spui, mesajul subtil: neputința de a fi până la capăt. Tot ce rămâne din această degringoladă reprezintă tot ce este.

Personajul principal, Philip Bowman, un visător fără perspective, este dezgustat de istorie, ca întreaga generație de după războiul din Vietnam. Din acest motiv o refuză, preferă captivitatea într-o lume lubrică. Mereu îndrăgostit de cine nu trebuie, va sfârși într-un mod previzibil, hărtănit de femei, dizolvat în acidul bărbaților. Este o lume formată din Don Juani ratați, care nu impresionează prin multitudinea aventurilor, ci în primul rând prin perpetua alunecare pe lângă un adevăr posibil, nicicând revelat.

Apropo, cum se face că bărbați respectabili, stâlpi ai societății, au scornit cuvinte de laudă pentru Don Juan, găsindu-l, dacă nu un geniu, cel puțin un sfânt? De pildă, Karl Vossler îl citează cu entuziasm pe Tirso de Molino, ajungând la concluzia că Don Juan nu este un răzvrătit din sfidare, ci dintr-o prea mare credință (Din lumea romanică, Editura Univers, 1986, p. 389). Astfel lumea se poate suci cu capul în jos pentru a-și lipi tălpile de tavanul realității, de parcă ar fi un glob de sticlă ticsit cu de toate, pe care îl poți da de-a rostogolul făcând să se izbească unele de altele personaje sinistre prin fatuitate, adunate de-a valma, într-o veșnică tresărire spre nicăieri.

E ușor să ne reprezentăm lumea cu două axe principale, una verticală, reprezentată de Don Quijote, și restul, adică proliferarea licențioasă pe orizontală formată din Don Juani. Philip Bowman este un început timid de Don Quijote, ratat și el pentru că-i lipsește puterea de a crede până la capăt; încolțit de personaje tropăitoare ca într-un adevărat manej. Simte diferența, tradusă printre-o veșnică izolare sufletească, o inadecvare tot mai greu de mascat. În același timp, are conștiința înfrângerii: „Se simțise deasupra altor oameni, știind mai mult decât ei, chiar compătimindu-i. Nu era legat de ceilalți – viața lui era un alt tip de viață. O inventase chiar el. Se visase sus, alergând nepăsător prin valuri noaptea, ca și cum ar fi fost un poet sau un beach boy din California, ca și cum ar fi fost un nebun…“ Dar iată-l prizonier într-un bazar de personaje promiscue, mereu surprinse în delict de imaginație, cu iluzia libertății, dar dependente până la sclavie de propriile dorințe. Și totuși, parcă bâjbâie ele ceva, se întind cu patimă viscerală spre o țintă obscură, privesc cu ochi alunecoși, dar încotro privesc? Situarea în postistorie le dă un sentiment de naufragiu.

Se ucid reciproc. Își lasă doar umbrele în viață. Dilema este dacă să iubești înainte de a ucide sau mai bine să ucizi și după aceea să iubești? Numai astfel crima ar fi perfectă și iubirea la fel. Și nici nu e nevoie de crime la vedere. E mai eficient să ucizi cu gândul pentru că victima oricum moare, iar o poliție a gândurilor încă nu s-a inventat.

Tot ce citim intră în mod fatal sub incidența gustului. Ca părere personală, ultimul roman al lui Salter nu este și cel mai bun, deși Richard Ford îl consideră strălucit. Evident că frazele sunt bine ticluite și traducerea pe măsură. Un singur detaliu aș menționa: de ce verbul „to marry“ este întotdeauna tradus prin „se mărită“, respectiv „se însoară“, când înseamnă de fapt a se căsători? Știu că mentalul nostru colectiv îndreptățește uneori această alegere pentru că forma optimă a verbului ar fi putut avea în anumite contexte un damf prețios, conform percepție generale. Sunt situații când nuanța peiorativă este justificată, dar în altele nu poți să nu te gândești la Creangă: „Unul mai dă, altul mai lasă și Prepeleac mărită capra“. Merită reținut că avem și în limba română un cuvânt vechi, căsător, care înseamnă om cu casă.

Nu e cazul lui Bowman pentru că una dintre cele mai sigure achiziții amoroase, Christine, îi dă lovitura de grație, lăsându-l fără casă, cu acte în regulă. Nu dintr-un impuls vindicativ, ci pur și simplu, el se consolează în scurt timp împapucind-o pe fiica ei, Anet Vassilaros. Apoi o părăsește într-un hotel parizian. „Ea dormea, cu un braț sub pernă, cu un picior gol dezvelit. Prospețimea ei, chiar și după aceea. O iertase pe maică-sa. Vino și ia-ți fata, îi spusese în gând“. Don Quijote devine Don Juan.

Avusese curajul de a fi sentimental. În timpul procesului cu Christine pentru casă, i-a încolțit speranța că femeia va înțelege că el a contat cu adevărat, însă imediat și-a spus că asta sună ca în romanele pentru femei. Poate că așa și este. În orice femeie există un mic Don Quijote care abia mai respiră, dar speră că într-o zi va schimba lumea. Dacă nu lumea întreagă, măcar bărbatul iubit. Moartea lui Don Quijote din sufletul unei femei face să dispară feminitatea și să apară feminismul. Mă refer la feminism în nuanțele lui agresive, revanșarde, ce seamănă cu machismul, deci aduc în lume cealaltă față a răutății.