Nu cred că se putea un context mai potrivit pentru o cronică la Elogiul mersului, cartea lui Shane O’Mara, profesor de neuroștiințe la Trinity College din Dublin, decât al vremurilor de față, când interdicțiile sau restricțiile de mobilitate la scară largă, planetară – de o noutate absolută – ridică probleme, la rândul lor insolite, cu o acuitate maximă, privitoare la „esența“ mișcării. Vremuri când lumea toată s-a transformat – pentru cât timp? – într-un penitenciar universal, iar domiciliile private în niște celule privative de libertate; când domeniul public își arată, brusc, „reversul“ – bine ascuns sub aparența de spațiu impersonal, „al tuturor și al nimănui“, de „locuință comună“ împărțită, într-o concordie întemeiată pe reguli simple, de toți actorii sociali, fără discriminare, bizară infrastructură comunistă sau cel puțin egalitaristă a unei structuri capitaliste, puternic clasificate. Reversul domeniului public este, însă, iată!, Statul – o entitate ce a trecut, în retorica psihotică a zilelor noastre, dintr-un minut în altul, printr-o prozopopee totală: arătându-și colții (bastoanele de cauciuc, mitralierele, mașinile blindate) proclamă, prin ordonanțe militare și prin trâmbițele ecranelor, că e un stăpân cât se poate de real, efectiv, concret și, la nevoie, violent; că spațiul public îi aparține în sensul strict al verbului a aparține (am văzut pe Internet un primar din Italia, urlând, înspumat de isterie, că orașul e „al lui“ și că, prin urmare, oamenii trebuie să stea în propriile lor case, nu să iasă în spațiul public – a se înțelege „al primarului“); mai mult, prin extensie, chiar spațiul privat devine violabil de către autoritățile statale, din interese colective, „superioare“… drepturilor fundamentale ale individului.
Multe s-au spus în timpul acesta despre statul în casă, beneficiile lui, riscurile (mult mai rar), încât nu mai poți adăuga chiar nimic. S-a vorbit despre eroismul izolării, s-a scandat „stai acasă dacă îți pasă“ – o cinică răsturnare a unui fost slogan de mobilizare la vot, despre cum ne putem îmbogăți eul, sinele adevărat, citind cărți și ascultând muzică – uitându-se că noțiunea de „casă“ / „acasă“ nu are o valoare de sine stătătoare, că e un termen corelativ, semnificația ei fiind dependentă de noțiunea opusă – „spațiul public“, exterior, lume; anulându-l pe unul, nu mai rămâne nimic nici din celălalt. S-a vorbit și despre angoasa, plictiseala, depresia ce se pot instala pe fondul inactivității, al anulării socializării etc. etc. Nu mai ai unde arunca un ac în grămada de vorbe deja rostite.
Cartea lui Shane O’Mara ne face să aruncăm însă o privire în fondul problemei – rămas până acum nechestionat. Altfel spus, nimeni nu s-a întrebat de ce îi este omului atât de greu să stea locului. Sigur, răspunsuri – teologice, filosofice, poetice s-au tot dat în decursul timpului – dar, poate cu excepția celor poetice, celelalte au prezumat, în marea lor parte, o conotație negativă a deplasării, a nevoii de ieșire, de călătorie, de hoinăreală. „Vagabondajul“ a fost până nu de mult o infracțiune. Teologia creștină ține la mare cinste rămânerea pe loc, sedentarismul (pentru călugăr – una dintre cele mai mari ispite este declanșată de către Demonul Amiezii care-l stârnește să-și părăsească chilia, să hoinărească de colo colo sau chiar să revină „în lume“). Trăim într-o cultură a sedentarismului – bazată pe o reglementare strictă a tendințelor noastre „nomade“ (după părerea antropologilor – originare, primare, fapt dovedit și de persistența lor în cadrul triburilor așa-numit… primitive). Nomadul din noi este torturat prin instrumentele teribilei temnițe sedentare: prin educația primită de la cele mai mici vârste până la cele mai mari, constând în reprimarea drastică a imboldului de părăsire a unui spațiu strict circumscris, prin circumcizia tendinței exploratorii, atât fizice cât și mentale. Ținuți șapte-opt ore la școală, în bancă, în șezut, elevii sunt învățați să deprindă și să iubească poziția scaunului. Apoi la „locul de muncă“ – individului adult i se extirpă, într-un dresaj mutilant de lungă durată, lumina zilei. Dependența de ecrane din zilele noastre – îl obligă apoi la o poziție imobilă, dându-i la schimb un surogat al călătoriei virtuale (iluzia „navigării“), imobilismul fiindu-i întărit și prin perfidele „planuri de vacanță“ – care distrug din start însuși miezul și miza călătoriei: imprevizibilul, aventura, exoticul, descoperirea.
Mersul este, după O’Mara, strâns legat de creier și de dezvoltarea creierului. Exemplul adus este elocvent: ascidia – o vietate marină simplă are, în stare larvară, un mic creier, o măduvă a spinării și un ochi necesare pentru a-și procura hrana; de îndată ce trece, în stadiul adult, la poziția sesilă, ascidia își devorează creierul, măduva și ochiul, nemaiavând nevoie de ele, căci se transformă într-un stomac de sine stătător, care îngurgitează ce-i vine în preajmă; la polul opus, anumite specii de meduză urmează un parcurs invers, trecând de la o stare sesilă, în stadiu larvar, la una mobilă, în stadiu adult, dezvoltând pe cale de consecință o rețea complicată de nervi care le permite să-și urmărească și să-și prindă prada. Toată lumea vie confirmă teza lui O’Mara: cu cât o ființă este mai inteligentă, cu atât mersul, deplasarea și imboldul spre mișcare sunt mai pronunțate.
Înzestrat cu două trăsături unice: gândirea și mersul biped, omul adeverește, prin supremația sa în „ierarhia“ terestră, aceeași idee. După O’Mara, mersul biped este rezultatul unei „mutații“ cu consecințe enorme pentru evoluția omului. Bipedalismul nu este doar un mod particular de deplasare, ci un adevărat „vehicul“ biologic, un „mecanism“ organic de o incomparabilă finețe și complexitate. Bipedalismul asigură o deplasare rapidă și de lungă durată, permițân du-i omului extinderea, într-o perioadă relativ scurtă, pe suprafața întregului pământ. Nici o altă ființă nu este bipedă decât în mod accidental – maimuțele se ridică în două picioare mai curând pentru poziția de etalare a agresivității decât pentru deplasare; păsările sunt bipede, dar poziția lor nu este verticală, ca la oameni. Cele două trăsături unice ale omului – mersul biped și gândirea – sunt puse de savantul irlandez într-o legătură de cauzalitate – uimitoare deopotrivă prin simplitatea și neașteptatul ei.
Desigur, știm că multe teorii antropologice asociază nașterea umanității cu Ieșirea din Africa – fenomenul migraționist originar; altele pun pe seama stațiunii bipede, mai curând a consecințelor ei – eliberarea brațelor – apariția uneltelor, dar și a posibilității de a gesticula, limbajul gesturilor fiind – după un Michael Corballis – primul limbaj al omului și originea limbajului verbal; alții cred că stațiunii bipede îi datorăm dezvoltarea aparatului fonator, trecerea de la vocalizare la verbalizare. Edward O. Wilson acordă și el, în studii de-a dreptul excepționale, un rol fundamental mersului, modului uman de deplasare, de tip colonizator, comparabil cu al unor insecte sociale (furnicile și albinele). Cu toate acestea, relația dintre mers și gândire continuă să fie ascunsă – iar în cartea lui, Shane O’Mara o repune, cu o pasiune evidentă, într-o puternică lumină.
Pe scurt, omul își datorează mintea mersului. Faptul a fost demonstrat prin multe și minuțioase măsurători – citate cu acribie de autor. Mersul stimulează gândirea, sedentarismul o încetinește; inactivitatea fizică – duce în cele din urmă la obnubilație. Se pare că există chiar anumite molecule produse în timpul mersului – implicate în neurogeneză (în acele zone ale creierului unde se pot produce noi neuroni). Cum spuneam mai sus, numai menținerea corpului în poziție verticală solicită o vigilență ascuțită, un control fin și o foarte mare viteză de reacție. Exercițiul bipedalismului necesită însă și o activare a propriocepției – acel al șaselea simț ce culege și integrează informații provenite din interiorul trupului nostru: de la poziția corpului nostru până la senzațiile fine și difuze transmise de organele noastre interne. Deși orientarea vizuală este, în condiții normale, importantă pentru mersul biped, totuși acesta nu este dezactivat de cecitate – copiii născuți orbi putând merge foarte bine – ceea ce arată că bipedalismul ține de un sistem biologic distinct de celelalte. Autonomia ontogenetică a mersului biped dovedește, în plan filogenetic, anterioritatea lui față de alte achiziții specific umane, de unde putem deduce, existența unui anumit determinism: mers biped – gândire – vorbire. Altfel spus, dat fiind că un copil „săbatic“, ținut în afara contactului social, își dobândește de unul singur stațiunea verticală, dar nu și limbajul verbal – arată că acesta din urmă survine cu mult mai târziu în evoluția omului, pe fondul unui pre-existent, deja ancestral bipedalism.
Imaginea folosită de Schopenhauer pentru a reda ideea supremației voinței în raport cu intelectul – aceea a orbului puternic care cară în spate un schilod cu vedere – este cât se poate de potrivită și în contextul de față. Ea are o largă bază biologică, ca și intuițile și ideile filosofice constituite într-o venerabilă tradiție a distincției (sau chiar a separării) corpului de suflet (minte, gândire). Imboldul de a merge ține de instinctele „oarbe“ ale corpului nostru, cele care produc – printr-un salt calitativ sau prin evoluție, prin selecție naturală – vederea și, mai departe, lumina minții.
Noi simțim, fie și într-un mod difuz, că mersul este condiția umanității noastre și de aceea cea mai mare pedeapsă pe lângă condamnarea la moarte (unii cred chiar că e la fel de crudă) este privarea de libertate (de mișcare). Un paradis închis este iadul însuși căci – fiindu-i interzis să urce – Adam a preferat să cadă decât să stea. Orbului nomad îi datorăm vederea noastră și lumina minții noastre – chiar dacă el nu o știe, rămânând cu totul indiferent la justificările „intelectuale“ ale staționarismului, ca și la autoiluzionările „călătoriilor virtuale“. Corpul are o nevoie – fizică și oarbă – de mișcare, ca de o hrană care – printr-un metabolism rămas în mare parte misterios – produce, ca epifenomen, o „entitate“ meta-fizică și văzătoare: conștiința.
Drept urmare, O’Mara militează pentru crearea unor orașe prietenoase cu mersul pe jos, un compromis agreabil al culturii noastre sedentare cu tendințele (inconștiente și irepresibile) ale nomadismului originar. Din (ne)fericire, nu avem cum să redevenim nomazi decât cu costuri enorme pentru civilizația umană, prea mare și prea prinsă de propriile-i rețele pentru a mai putea visa la o viață pastorală. Trăim în megalopolisuri și vom trăi – tot mai mulți dintre noi – în ele. Problema este cum putem reuși să acomodăm metropola cu nevoile noastre de mișcare, în așa fel încât să-i putem da zeului nomad ambrozia binefăcătoare a plimbărilor.
Lucrarea lui O’Mara reușește să ne lămurească și privitor la o enigmă a creativității. De ce „erudiții“, „șoarecii de bibliotecă“ sunt – în ciuda vastei lor culturi – sterili și plictisitori, în vreme ce – nedreptate strigătoare la cer! – din rândul hoinarilor, fie ei și semidocți, provin marii creatori ai omenirii? Răspunsul este simplu de ghicit: sedentarismul le inhibă primilor activitatea cerebrală, în vreme ce flaneurii își stimulează, prin deambulare, rezolvarea ingenioasă a problemelor – dublet mental al călătoriei: unirea dintre două puncte aflate la distanță unul de celălalt, asocierea unor „locuri“ ideatice îndepărtate într-o perspectivă comună. Desigur, când erudiția se îmbină cu peregrinarea (cum se întâmpla de pildă în școala peripatetică), rezultatele sunt maxime.
Poate că un aspect insuficient explorat de O’Mara este legătura dintre rolul de etalare a bipedismului la maimuțe și mersul uman. E limpede că stațiunea verticală și mersul biped și-au păstrat, la oameni, în mare parte și funcția de etalare (a agresivității, a puterii): defilările armatelor și, în contrapondere, manifestațiile de protest ale cetățenilor, atitudinea explicativă a profesorului aflat în picioare în fața unei clase de elevi – așezați, submisiv, în bănci; identic, poziția oratorului la o conferință publică, dar și aparent „banalele“ plimbări de cuplu sau amicale prin parc – prin care le sunt arătate celorlalți „posesiunile“ erotice și alianțele sociale. Imensa și insațiabila agresivitate a ființei umane își găsește poate o explicație aici: suntem urmașii acelei specii de maimuță care și-a permanentizat starea de furie. Suntem poate vlăstarele unei maimuțe ultra-agresive, ale unui King-Kong primordial.
Dacă acceptăm această idee, ne va fi mai ușor să explicăm și efectele – aproape miraculoase – constatate din antichitate, dar rămase neexplicate până azi, produse de mersul pe jos asupra stărilor depresive: tristețe, melancolie, taedium vitae. Dacă depresia este, într-adevăr, o agresivitate anormală, convertită spre propriul eu, atunci plimbarea, mersul în două picioare are drept efect o descărcare „fiziologică“ a agresivității inconștiente, așa cum știm că se întâmplă în urma oricărei exprimări a furiei. Obișnuiți să atribuim, metonimic, efectul – liniștirea – întregului parcurs, refuzăm să vedem că cele mai visătoare și liniștite plimbări sunt făcute de mareșali fără portofoliu.
Horia Vicențiu Pătrașcu