Alma mater. Începuturile universității în Europa

S-a tradus recent la Editura Polirom un studiu sintetic de istorie socială a universității medievale europene, pentru care Jacques Verger, profesor de istorie la Universitatea Paris-IV, își asumă caracterul parțial și provizoriu. Își afirmă, prin această carte, un interes instituțional față de învățământul superior medieval și nu vizează, prin urmare, o analiză detaliată a conținuturilor învățării din universitățile premoderne, nici o corelare a acestora cu istoria ideilor altfel decât într-un sens foarte general. Totuși, cartea rezultată, scrisă în 1973 cu intenția de a semnala o zonă deloc acoperită pe atunci în studiile umaniste, oferă și acum câteva repere utile.

Sfârșitul secolului XI este marcat încă de un învățământ teologic monastic care, în zonele de influență ale Bizanțului (ex. sudul Italiei), urmează seria celor șapte arte liberale încununate de teologie și încă are școala lecturii după texte antice. Din această perioadă, ca și din prima jumătate a secolului următor, datează și impunerea dialecticii ca disciplină fundamentală a gândirii, prin figuri precum Anselm din Canterbury sau Pierre Abélard. Realitatea universităților europene va fi una eterogenă atât în secolele XII-XIII, când acestea apar și se dezvoltă în vestul Europei, cât și în momentul de extindere ulterioară a arealului instituțional universitar către Europa Centrală, în secolele XIV-XV.

Secolul al XII-lea, al nașterii efective a primelor universități europene, încă se bazează pe surse grecești studiate prin filieră arabă, ca și pe unele tratate și comentarii arabe de astronomie, matematică și medicină, însă începe, pe de altă parte, traducerea acestora în latină și emulația în direcții diferite. Este și un secol de restaurare, pe baza recuperării unor texte importante, a Dreptului antic roman, în detrimentul Dreptului cutumiar de tip barbar care domnise până atunci în Occident. Vechi coduri de legi, cum este cel al lui Iustinian, servesc acum rezolvării unor dispute canonice și mai ales conflictelor dintre autoritatea imperială și cea ecleziastică, o problemă în comunele italiene.

Primele universități apar în orașe, în condiții de dezvoltare urbană, iar universitatea este, ca și ghildele, o corporație. Secolele XII și XIII rămân marcate de monopolul Bisericii asupra instituției universitare incipiente, dar există deja aspirația interogării textului teologic după raționamente care să conducă la un sistem coerent și totalizator al cunoașterii. Jacques Verger schițează pe alocuri, acolo unde sursele i-o permit, și o teritorializare a spațiului universitar medieval, ca în cazul Parisului medieval, mult timp o redută invincibilă a studiilor teologice, dar care se deschide, sub influența profesorilor italieni, și către școlile de Drept și Medicină, situate într-un cartier propriu. Aceste două științe profane, deși sabotate de Biserică, își vor mări importanța pe întreaga durată a Evului Mediu central și târziu, iar prima dintre ele, îndepărtându-se de monopolul Dreptului canonic, va ajunge să furnizeze funcționari în slujba serviciilor regale. Evoluția este relativ lentă: după o timpurie afirmare a tendințelor de laicizare a universității, combătută cu succes după Conciliul de la Lateran, papalitatea revine în forță, oferind beneficii ecleziastice studenților care, în Franța de exemplu, le acceptă cu ușurință pentru a se pune la adăpost de polițiile și justiția regală. În plus, citarea unor nume de papi care au sprijinit dezvoltarea universităților și prerogativele afirmate prin statute trebuie înțeleasă ca o dorință firească a Sfântului Scaun de a-și asigura pepiniere de studiu teologic și funcționari ecleziastici.

Situată în provincia Ravennei, Bologna este prima universitate italiană, la care au studiat, între alții, Dante Alighieri, Petrarca sau Coluccio Salutati. S-a distins mai ales prin studiul Dreptului roman, unul prin definiție imperial, și oferă, istoric vorbind, date suficiente pentru a înțelege modul în care o comunitate a studenților a ajuns să surclaseze ideea de organizație corporativă a profesorilor. Bologna oferă și un bun exemplu asupra situației, destul de obișnuite în epocă, prin care o nouă universitate (în acest caz, Padova) apărea din desprinderea unei comunități minoritare dintr-o universitate mai veche. Tabloul universităților medievale trebuie completat și cu modul în care, într-o lume aparent unificată prin limba latină și studiul teologiei, comunitățile studențești încep să se distingă în facultăți ale „națiunilor“. Națiunile devin un soi de subdiviziune universitară, importantă întrucât atestă deja, încă din Evul Mediu, modul cum studenții de aceeași origine se coagulează în jurul unor valori comune, de tip național.

Secolul XIII, care este și unul de mare înnoire religioasă prin apariția ordinelor cerșetoare, se distinge printr-o simpatie constantă a monarhiilor domnitoare europene pentru călugării cerșetori și învățătura lor, prezentă și la nivelul universităților. Modul cum universitățile se plasează sub pulpană regală sau ecleziastică ține de o încercare constantă a acestora de a-și întări poziția în conflictele dese cu orășenii, dar și de accentuarea treptată a unui sentiment de castă care va atinge proporții aproape senioriale în decurs de vreo două secole. La început, universitatea își definește un oarecare cod de conduită, care o plasează undeva în vecinătatea burghezului și a cavalerului. Deja, în Evul Mediu târziu (secolele XIV-XV, tratate separat în acest studiu), mari profesori universitari se îmbogățesc, primesc titluri nobiliare și trăiesc în lux și ostentație, inclusiv vestimentară, fiind scutiți de respectarea legilor somptuare.

Ca studiu de sociologie universitară medievală, cartea oferă explicații utile și asupra felului în care, pe baze administrative, universitățile europene dezvoltă un nomenclator de funcții, diferit uneori regional (de exemplu, rectorul, principalul funcționar care conduce universitatea, se numește la Oxford cancelar). Este interesant și modul în care surprindem sintetic o evoluție de la funcționarea mizeră a primelor universități în spații închiriate și mobile, fără sedii proprii și cu un efectiv de studenți săraci preponderent axați (unii ar spune rămași) la studiul artelor liberale și, respectiv, dezvoltarea către sfârșitul perioadei (secolul XV) a unor ceremonialuri de finalizare a studiilor care seamănă cu învestitura aristocratică. De altfel, în egalarea științei cu noblețea se află și rațiunea capitalului de stimă și recunoaștere socială acordat profesorului universitar. Dacă pentru Abélard, studenții teologi erau niște philosophes comparați cu stoicii, distincția de clasă evoluează în timp către ideea unei noi aristocrații, formate pe baze spirituale.

Pe de altă parte, un corolar dramatic al acestei evoluții îl constituie accentuarea, în secolele XIV-XV, a spiritului de castă în universități, diminuarea numărului de studenți săraci acceptați (chiar în colegii, înființate inițial tocmai pentru a permite școlarizarea la nivel superior și a celor fără posibilități), transmiterea titlurilor universitare pe baze (cvasi)ereditare. La sfârșitul Evului Mediu, un poet ca François Villon a emanat tocmai din miezul acestui „proletariat intelectual“ (p. 199), o pătură care acoperea de altfel multitudinea de posturi slab remunerate de dascăli și preceptori din zone mai slab urbanizate.

Dintr-o carte despre universități nu putea lipsi o raportare, fie și sumară, la o evoluție a metodelor de studiu, aici în strânsă legătură cu imaginea unor profesori din universitățile medievale, aproape fără excepție și mari teologi. Este esențial, pentru a înțelege cum a evoluat cunoașterea, să urmărim trecerea de la o lectură bisericească reproductivă la tehnicile scolasticii avansate și intrarea ulterioară în criză a acestora. Sunt de interes, nu doar pentru o istorie a filosofiei medievale, și armonizările dogmei creștine cu diverse filosofii (Aristotel, Platon, filosofie arabă), felul în care tomismul, augustinianismul, ordinele franciscan și dominican au contribuit la îmbogățirea științei în universități și, implicit, și la istoria acestora. Cu toată scleroza ce avea să îi fie reproșată ulterior învățământului medieval de către oamenii Renașterii, în realitate toate aceste doctrine, învățături și metode și-au avut momentele lor seminale și cele de apogeu entuziast, lăsând urme adânci în texte și în artă. Multe au strălucit, de fapt, prin marile nume pe care le studiem azi în științele umane, acoperind realitatea, adesea mai puțin cunoscută, că simpla prezență a unui mare profesor schimba radical sensul unei comunități universitare. Și la acest capitol, autorul oferă câteva date istorice semnificative despre modul în care universitățile au rivalizat și au căutat chiar să împiedice prin statute exodul creierelor.

Autorul se plânge de documentarea incompletă și adesea chiar slabă a unor perioade (de exemplu, secolul XIII), dar reușește să schițeze o hartă de apariții, creșteri și „apusuri“ instituționale, prin nașterea unor noi centre universitare și căderea în irelevanță a celor vechi. Punctează constant în carte zona de documentare mai favorabilă (de exemplu, registre administrative sau scrisorile studenților), sugerând ocazii noi de aprofundare a concluziilor prea sumare. Este interesat mai ales de mentalitatea universitară, de organizarea acestor comunități, ca și de ponderea și ideologia categoriilor distincte care le-au compus. Studiul nu insistă totuși asupra niciunui aspect dintre cele enunțate și, în ciuda a numeroase exemple, este prea sintetic (pe alocuri chiar arid) pentru a reuși să ofere corp solid vreunei idei. Constituie mai degrabă o bună ocazie de inițiere în istoriografia universităților europene, cu câteva sugestii utile de preluat și de aprofundat și mai degrabă cu o trimitere către studiile monografice care i-au servit autorului concluziile sintetice. Doar cu asemenea analize particulare, tabloul s-ar putea completa cu o informație mai vie și mai detaliată.