Nu e nimic nou, perioadele de restriște, de orice fel, pot trezi amintiri, pot procura nostalgii celor vârstnici, pot aduce învățăminte celor tineri; celor care doresc să învețe!
În anii 1950 ai secolului trecut, în prima parte a deceniului, părinții și bunicii noștri ne povesteau de concertele, de recitalurile lui Enescu de la Atheneul Român, de la Sala Aro; de prima integrală, la București, a cvartetelor beethoveniene. Mai apoi, în anii 80, tot în perioade de mare strâmtorare, de avânt ideologic-totalitar privind „făurirea omului nou“, rememoram marile concerte coral-instrumentale bachiene, ale Filarmonicii; cu participarea marilor muzicieni ai casei, soprana Emilia Petrescu, mezzo-soprana Martha Kessler, basul Marius Rinzler, jovialul dirijor de cor D.D. Boterz.
Acum, când criza este pandemie virotică, stăm acasă. Ritualul cotidian s-a schimbat, inclusiv mentalul. Am ajuns să trăim iarăși din amintiri. Unii dintre noi. Cei care o pot face. Deocamdată încercăm a trăi din amintiri recente. Ce va fi mâine nu se știe.
A trebuit să vină această pandemie pentru a-mi da seama cât de prețioase erau concertele camerale ale Filarmonicii. Unica răsplată a muzicienilor performeri – puțini știu acest lucuru – erau aplauzele generoase ale publicului, momente pe care astăzi ajung a le considera ca aparținând unei existențe artistice eroice.
Au trecut și acestea. Au rămas, pentru moment, amintirile. Concerte ale tinerilor muzicieni, ale maeștrilor.
Dintre concertele muzicienilor de impresionantă experiență în acest domeniu, am reținut recitalul vioară-pian al soților Mioara și Viniciu Moroianu; echilibrul programului a fost întreținut de un pertinent echilibru al atitudinii privind pătrunderea textului. Mă refer la partitura unei sonate de tinerețe, în fa minor, datorate lui Felix Mendelssohn-Bartholdy, de asemenea la prima sonată brahmsiană în sol major. Dar construcția cea mai temeinic închegată a întregului program mi-a aparut a fi fost realizată în cea de a treia Sonată op.12 de Beethoven: un impecabil echilibru al proporțiilor stabilite prin evoluția pianului, iar aceasta în cel mai autentic stil vienez clasic. Au fost alese, ne-au fost prezentate lucrări de tinerețe ale celor care au scris actul de identitate privind atitudinea clasico-romantică în domeniul genului sonatei în duo, pentru pian și vioară. Structura programului a fost împlinită de o pagină de subtil rafinament expresiv dar și timbral violonistic, anume Elegie de Carmen Petra-Basacopol. Intregul recital mi-a evocat un moment aparte datorat, cu ani în urmă, aceluiași cuplu de muzicieni, anume marea sonată beethoveniană de special iz concertant, Sonata Kreutzer, lucrare pe care cei doi muzicieni au definit-o din perspectiva unui autentic spirit cameral.
În cu totul alt sens, flautistul Ion Bogdan Ștefănescu aduce cu sine prospețimea de natură spectaculoasă a adresării; fiecare apariție a sa constituie un veritabil spectacol flautistic. Iar aceasta fie că este vorba de genul concertant fie de recitalul petrecut în compania colegilor muzicieni acționând în zona muzicii de cameră. Ultima sa apariție pe scena Atheneului s-a petrecut în compania Ralucăi Oatu, pianistă a unei pertinente apropieri față de muzică, față de personalitatea partenerul de concert.
Întregul program s-a situat în zona revelației coloristic timbrale pe care, în mod firesc, o poate oferi repertoriul francez și cel românesc, de la Claude Debussy, Gabriel Fauré și George Enescu, la Paul Constaninescu, Constantin Silvestri, Vasile Jianu sau chiar Johnny Răducanu. In plus, Ștefănescu are darul de a oferi transcripții pe parcursul cărora ești tentat a uita datele înseși ale originalului, cum se întâmplă în cazul celebrului Preludiu la după-amiaza unui Faun de Debussy, pe parcursul Pavanei… de Maurice Ravel, al Cantec-ului vechi de Paul Constantinescu, al savurosului Baroc Blues de Johnny Răducanu; este firesc, Căile dragostei, celebrul chanson datorat lui Francis Poulenc, și-a găsit un loc firesc în acest areal extins al cântului flautistic pe care îl deține Ștefănescu. Indiscutabil, se poate vorbi în plus, de talentul, de harul comunicării, cel care animă mișcarea; cea care devine construcția vie a întregului ansamblu.
Programul a mai cuprins piesa Masquerade de Ion Dobrinescu, maestru al formelor mici în care autorul investește mult. Indiscutabil, recitalul Ion Bogdan Ștefănescu a oferit „a sa maniere“, marca de identitate a maestrului. Atitudini artistice diferite, de la un autor la celalat, de la o lucrare la alta, un complex timbral impresionat, au animat în acest caz un repertoriu de extremă varietate.
Pianistul Costin Filipoiu nu este actualmente la prima sa tinerețe, el este, în răstimpuri, un invitat al casei. Și-a terminat studiile în Germania; iar acum și le desăvărșește la nivel doctoral la Universitatea bucureșteană de muzică. Definește actualmente personalitatea artistului stăpân al unui discernământ stilistic de largă extensie, de la celebra Sonată „ facile“ de Mozart, la marele opus beethovenian care este Sonata în do major Waldstein, la variațiunile de Schumann și de Brahms, Abegg și Variațiile după Paganini. Voință de sunet și imaginație coloristic timbrală de autentică sensibilitate poetică, au putut fi urmărite pe parcursul Empromptu-ului în sol bemol major de Schubert; de asemenea remarcabile transparențe timbrale pe parcursul tablourilor evocatoare lisztiene Gondoliera și Tarantella. Este de observat, un program de o asemenea diversitate stilistică sau de genuri, de forme muzicale, nu a găzduit nici măcar o singură pagină de muzică românească; este un aspect asupra căruia tânărul pianist aflat actualmente în pragul maturității sale artistice, are de meditat.
Un cuplu muzical-cameral pe cât de coerent pe atât de eficient din punct de vedere artistic este cel al studenților Conservatorului din Salzburg, violonista Ioana Popescu și pianistul Alexander Maria Wagner; au evoluat în cadrul programului excelent susținut de ani buni, de muzicologul Cristina Sârbu-Bohaciu, în Sala Mică a Atheneului. Am apreciat, spre exemplu, însăși alcătuirea programului axat pe relevarea unor valori de semnificație cum sunt Dansurile românești de Bela Bartok, Sonata Torso de George Enescu, cărora li s-a adăugat comentarea unor ecouri muzicale transilvane. Momentul de specială greutate a întregului program l-a constituit prezentarea acestui opus atât de special, de original în cadrul zonei stilistice a școlii muzicale cehe de secol trecut, cum este Sonata pentru vioară și pian de Leos Janacek. Ioana Popescu deține datele unei comunicări muzicale captivante, bine întreținute în compania partenerului ei, un muzician de largi disponibilități artistice muzicale, în planul performanței pianistice, în plan componistic.
Trebuie să mărturisesc, pe de altă parte, una dintre marile mele așteptări, dintre marile bucurii muzicale ale începutului de an, a reprezentat-o concertul unor tineri muzicieni binecunoscuți în spațiul vieții noastre artistice, tineri reuniți într-o formulă inedită pentru ei, inedită pentru noi cei care le urmărim evoluția fiecăruia în parte, de mai bine de un deceniu. Formula – o voi numi – clasică a cvintetului cu pian este una dintre cele mai pretențioase ale repertoriului clasico-romantic de secol XIX, de secol XX. Se împlinește în baza unei colaborari mai mult sau mai puțin stabile dintre un cvartet de coarde constituit, pe de-o parte, și un pianist, pe de alta. Violonistele Ioana Croitoru și Rachelle Hunt, Ioana Cazacu, de această dată la violă, violoncelistul Ștefan Cazacu și pianistul Andrei Licareț s-au întâlnit însă pentru prima oară în această formulă, constituită – aș spune – ad hoc. Am urmărit cu precauție un program cu totul pretențios format din două capodopere ale genului, anume Cvintetul de Robert Schumann, în mi bemol major, și Cvintetul de Johannes Brahms, în fa minor. Surprinzător pentru mine, dar cu totul îmbucurător, ințiativa tinerilor a reușit! Indiscutabil, calitățile individuale, experiența solistică și camerală a fiecăruia, buna îndrumare primită și în acest caz din partea maeștrilor care îi îndrumă în continuare, și-a spus cuvântul. A existat o viziune de ansamblu bine fundamentată, am observat o atentă definire a amănuntului de semnificație, o coerență entuziasmantă a comunicării!