Despre scriitorii români în „Pagini alese“
Printr-o întâmplare fericită, în 1960, în ultima clasă de liceu, invitat la un cărturar din Gherla, micul orășel de pe Someș, am găsit în biblioteca lui mai multe exemplare din colecția „Pagini alese“ a Editurii Cartea Românească, îngrijită de Ion Pillat. În generozitatea lui mi le-a dăruit. Așa am ajuns în posesia acestor broșuri cuprinzând „pagini alese“ din Miron Costin, Poeții Văcărești, Costache Conachi, Anton Pann, Ion Budai-Deleanu, Vasile Alecsandri, Grigore Alexandrescu, Ion Heliade Rădulescu, Al. I. Odobescu, M. Eminescu, Ion Creangă, Poeți din Ardeal și Banat.
Din Notă asupra ediției Opere 6, Editura Eminescu 1994, îngrijită de Cornelia Pillat am aflat că între 1933-1942, poetul Poemelor într-un vers a publicat 50 de astfel de broșuri, continuând tradiția unei colecții asemănătoare, doar prin titlu și conținut, – Pagini alese din scriitori români, scoasă de aceeași editură începând din anul 1919. Am început să citesc acele cărticele cu un format atrăgător și cu un conținut și mai atrăgător, comparându-le cu capitolele respective din manualele de liceu din acea perioadă, alcătuite de Mihai Novicov, Ion Vitner, Savin Bratu „et alii“, îmbibate în interpretare de siciologism vulgar, din care bietul „licean de odinioară“ nu înțelegea de ce Țiganiada este un unicat în literatura română, sau de ce Eminescu este cel mai mare poet al românilor.
Broșurile alcătuite de Ion Pillat reprezentau pentru mine „o istorie alternativă a literaturii române“ în antologii reprezentative. De altminteri avea și o pregătire teoretică și o experiență în alcătuirea antologiilor, publicând până la acea dată Antologia toamnei și Poeți de azi, aceasta din urmă împreună cu Perpessicius. Câteva din cele 50 de broșuri ( D. Cantemir, Mitropolitul Dosoftei, M. Eminescu – Sărmanul Dionis, Șt. O. Iosif, Gheorghe Șincai, Hasdeu) sunt alcătuite și prefațate de istoricul literar D. Murărașu, autorul unor apreciate „contribuții eminesciene“, și al unei excelente ediții Mihai Eminescu. Literatura populară. Ele urmează structura pe care, bănuim, a fixat-o Ion Pillat: prefața, o notiță biografică și bibliografică, urmată de o selecție de texte reprezentative. Acolo unde este cazul (la Ion Budai-Deleanu, de pildă), se dau câteva „aprecieri critice“ din cercetători cunoscuți ai operei poetului. Chiar dacă sunt scrieri mai ample, Ion Pillat optează pentru reproducerea integrală a textului; în cazul Țiganiadei, urmată de poemul Trei viteji dacă reproducerea integrală ar fi fost excesivă, se recurge la rezumarea pe capitole a operei. Se observă din această structură caracterul didactic al antologiilor alcătuite de Ion Pillat, despre care Ovidiu Papadima ne spune că avea „o puternică vocație catedratică, nutrită de setea lui de lectură și de firea lui comunicativă. În convorbirile avute cu poetul, în cele câteva vizite pe care le-a făcut la catedra de istoria literaturii române și folclor a Facultății de Filozofie și Litere din București, revenea mereu mărturisirea că visa o catedră universitară, dedicată numai poeziei. Ar fi putut-o realiza – situația lui poetică dându-i această posibilitate – dacă nu ar fi intervenit teama mărturisită că travaliul didactic și erudiția i-ar fi putut sugruma cu timpul filonul liric.“ (apud Ion Pillat, ed. cit. p. 559)
Individualitatea antologiilor pillatiene constă și în caracterul afectiv, confratern al prefețelor. Într-un fel aceste prefețe, unele dintre ele, ne amintesc de tonul evocator din poema Bătrâni. Multe dintre ele sunt reluări ale unor eseuri din volumul Tradiție și literatură, București, Casa Școalelor, 1943, toate mărturisind, după aprecierea lui G. Călinescu din Istoria literaturii…„emoția de specialist, de gustător de poezie“ a lui Ion Pillat. Despre caracterul poetic al prefețelor avem o apreciere mai directă, venită din partea devotatei editoare a operei poetului : „În parte, fiecare dintre prefețe alcătuiește un poem din care nu poți șterge un cuvânt fără a prejudicia asupra întregului. Metoda sa este clasică, deoarece el pornește de la stabilirea cadrului istoric și a ambianței culturale ale respectivului autor sau subiect. Apoi îi face o analiză din punct de vedere critic și estetic, stabilind importanța și contribuția lui în cadrul larg al istoriei literare. Scriitorii prezentați devin astfel pitorești și romantice portrete de epocă, maestrul zugrăvindu-le sufletul odată cu dezvăluirea valorii operei respective“. (v. Cornelia Pillat, Prefață la ed. cit. p. 594) Iată un asemenea portret de epocă, pitoresc și romantic despre Poeții Văcărești. „Privindu-le portretele în costumele lor orientale, descifrându-le buchea chirilică, atât de străină acum, urmărindu-le versul, pentru noi adeseori greoi și stângaci, cu inversiuni nefirești în lăudabila lor strădania de a reda în graiul țării prototipurile neogrecești sau cele din apusul «Evropei», noi trebuie să facem aproape o sforțare de imaginație să realizăm, chiar aproximativ, meritul lor adevărat… inițiatorii și întemeietorii unei poezii române, care să nu fie nici vers de psaltire, nici cântec popular și care să constituie temelia modestă, dar trainică, a întregii dezvoltări lirice de mai târziu“.
Caracterizările sintetice, definitorii ale operei scriitorilor amintesc de stilul istoriei literare călinesciene. Sburătorul, balada lui Ion Heliade Rădulescu, este, „una din cele mai autentice creații ale liricii române…, o întâietate care o așază printre capodoperele geniului nostru. Că înainte de 1830, în pustiul de atunci al literelor române, o astfel de poezie să se fi putut naște la noi – pentru mine e un fenomen tot atât de important ca mai târziu apariția Pastelurilor sau a Luceafărului“. Despre Grigore Alexandrescu: „În galeria poeților români, Grigore Alexandrescu apare cu o față de Ianus: opera lui ne arată când masca dureroasă și gravă a elegiacului, când masca ironică, ușor zâmbitoare a satiricului“.
Cu această colecție, Ion Pillat este un precursor: colecția „Biblioteca școlarului“ de la Editura Tineretului și apoi la Editura Albatros, vor urma aceeași structură, iar prin prefețe și mai ales prin eseurile din Tradiție și literatură, 1943, prin stilul poetic al eseurilor critice este un precursor al poeților critici, direcție în care va fi urmat de Șt. Augustin Doinaș, Ion Caraion, Ilie Constantin ș. a.