Frica de prezent

Cronicile dedicate romanelor lui Nicolae Breban din ultimii ani nu depășesc degetele de la o mână. Stufoase, dense, asemeni unor cărămizi în capul cronicarilor, tomurile lui sunt ocolite, amânate, sau, cum s-a încetățenit cu exagerată comoditate, volumele ar fi ilizibile. Încheind trilogia începută cu Singura Cale (2011) și continuată cu Jocul și fuga (2015), Frica este un spectacol al perorației captive. Un roman construit cu forță narativă și traversat de explozii retorice în stilul consacrat de scriitor.

Cu toată carantina cititorilor, seninătatea lui Nicolae Breban trebuie salutată: el scrie ca și cum lumea de astăzi n-ar conta, iar romanele se depozitează în vreun seif bine sigilat pentru cititorii de mâine care, în fine, cu ceva mai multă răbdare și posibilități, vor recupera materia torturantă, neme­ritată de contemporani. Prin urmare, n-am cum ac­tiva cititorii trilogiei, pentru că, dați-mi voie să mă îndoiesc că ei există. Știu vreo doi-trei cavaleri dedicați prozei lui, dar cam atât.

Primii ani de după moartea lui Stalin cuprind în Frica câteva tipologii pe care Breban le gândește, îmi dau seama, mai mult ca funcții și mai puțin ca indivizi. Pentru că ele populează un teren istoric viran, un gol ce excită revoluționarii, laolaltă cu cei înaripați de destine bine sulemenite. Cum e Bejan Luca Horațiu, din stirpea primului Grobei, practicând cu tactul fricii tranziția de la supunere la crimă și de la crimă la supunere. Cele două crime – despre care nu voi spune nimic, ca să nu distrug plăcerea cititorilor romanului polițist din Frica, au în comun acumulări morale și verdicte etice.

În Frica, Breban continuă seria revelației cu potențial atomic în spirite rudimentare, înrobite fatalității, dar care păstrează, nu se știe prin ce resort, ca­pacități de transfigurare. Pe lângă multe altele, ispi­tele din Frica dobândesc sens pentru cei ce se ipos­taziază, prin tot vidul istoric, în niște întemeietori. Comunismul stalinist surprinde în roman chiar momentul când se dezbate prioritizarea colectivizării. În Comisie, după modelul Anei Pauker din epocă, Ligia Catrina Fărcașiu calcă peste istoria familiei (soțul indezirabil, de care divorțează strategic, la fel de neamurile ajunse deținuți politici), se distanțează prin fidelizarea fanatică pentru ideea comunismului devenind „o statuie vie“. De cealaltă parte, după modelul lui Lucrețiu Pătrășcanu, Ion Nistor se vrea atletul colaborării cu spiritul satului, pentru ca trecerea la colectivizare să nu distrugă fragila rădăcină a neamului. Cum se știe, violența câștigă, iar Nistor, condamnat, înfrântul istoriei recente, își creează propria libertate, pe același teren liber al noii lumi, profețind o credință inedită, bazată pe Ne-Înțelegere. Între cei doi, Luca Bejan servește matroana și „profeta“ comunismului, de cealaltă, maestrul cu ecouri de autoritate paternă – de care se distanțează pentru a-l proteja. Pierdut, nedumerit, el, Luca, face din destin, înțeles ca întâmplare, un criteriu după care poate supraveghea în siguranță propriile frici.

Triumfă în Frica sarabanda măștilor, când toți planifică montarea de spectacole ale realității. În lumea de carnaval istoric din Frica, Breban așază de astă dată un individ fără simț practic, dar înconjurat de oameni cu supra-aderență la concept. Scriitorul gândește romanul pe o succesiune de opoziții, de contestații la toate nivelurile, de la individ la idee. Așa încât Luca Bejan va fi captivul unor autorități de gen feminin. În nicio etapă a evoluției relațiilor, Nicolae Breban nu scade puterea femeilor cu nicio treaptă, doar bărbații oscilează, chiar radical, pe scara psiho-socială. Între trei femei, Luca Bejan exersează tot atâtea dependențe și fobii: față de soția Leni (Elena Paraschivescu-Domșa), cea care își concentrează ambiția socială pe succesul supunerii soțului față de matroana comunismului, Ligia Catrina Fărcașiu, cea din urmă făcând din gestul adorației imprimat „sclavului“, „câinelui“ Bejan, forme de hrănire a voinței, puterii și a capriciilor. Nu în ultimul rând, iubita lui Ion Nistor e Semiramida (Florica-Flori- Semi), tânăra studentă ce intimidează printr-o atitudine fără nimic în comun cu epoca. Non-conformismul ei, rupt parcă dintr-un film american al timpului, ca și pregătirea ei intelectuală inautentică pentru anii cincizeci, alcătuiesc o ființă ce se situează mai degrabă în zona unei Nastasia Filipovna, ce preferă să admire și să domine, chiar neînțelegând. Așadar, ziaristul cu gânduri de scriitor-profet, Luca Bejan, se sprijină pe trei autorități: practică (Leni), una de putere politică (Ligia) și ultima, intelectuală (Flori). De cealaltă parte, Ion Nistor și prietenul absent – Nelu Hrisanti Iclozan – nuanțează tot ce ține de ne-supunere, culminând, cum aminteam, cu revelația lui Nistor legată de depășirea înțelegerii, prin ceea ce, fără a o contesta, o depășește: „Ne-Înțelegerea“. Eliberat, el va ignora sensul istoric și această tensiune supra-umană care e Revoluția. Spre deosebire de Const Buzilă din Singura cale (2011), Nistor nu are acces la salvare prin experiența închisorii, ci prin revelația certitudinii de a fi neînțeles (după ideea lui Cioran din Demiurgul cel rău). Nicolae Breban deschide, așadar, trilogia, cu un destin purgatorial ce experimentează salvarea și o încheie cu un altul ce se ridică deasupra timpului, prin revelația că supra-omul Ne-Înțelegerii poate să-și fie sieși zeu și unic adulator. La fel însă rămân încremeniți Calistrat Dumitrescu din Singura cale și Luca Bejan, numai că cel din urmă reușește să depășească stadiul larvar prin crimă. Pe de altă parte, Paul Cazimir Hetco din Jocul și fuga (2015), cel care-și alcătuia un fel de insectar uman, pentru a se îngrozi apoi de propriul joc, evadând, se concretizează în Frica prin acțiunile, fără nimic în comun cu ficțiunea, ale lui Bejan. Ce vreau să spun e că Breban închide destinele din trilogie în soluții parabolice, care vor dialoga într-o narațiune subterană, a semnificațiilor armo­nizate.

Până la transfigurarea lui Ion Nistor și teoria Ne-Înțelegerii, Frica e în cea mai mare parte un roman despre conflictul dintre erotism și senzualitate pe scena mare a Revoluției, în care totul este posibil, până și crima justificată prin morala nouă, proletară. Numai Nicolae Breban poate scrie astăzi, la noi, despre oglinzi în care se sparg, deopotrivă poetic și ideologic, erotismul și senzualitatea, posesia ideii și ignoranța ei. Un joc de ping-pong psihologic al protagoniștilor crește în narațiuni dilatate mereu de aluviuni livrești, de verdicte răsucite și reluate din perspective inedite. Frica și tipurile ei glorificate în istoria recentă se înlănțuie mai întâi în coregrafia unei minți care poate executa hermeneutici în limbajul de lemn inaugurat de presă, dar e impotent în toate celelalte privințe. Electrizant cu adevărat rămâne jocul dintre femeia-bărbat, cu voință superioară, oricât de fragilă, și bărbatul efeminat, sexual sau politic, mimat sau nu, nici nu importă. De oarece confruntarea infirmităților e întotdeauna esențială în proza lui Nicolae Breban.

În Frica, scriitorul extaziază sus­pansul convertirii și mesajul contradicției, ca peste tot în romanele lui; miza aici se insinuează, și accentul acesta se for mulează acribios. Mai mult decât crima, iubirea sau frica, convertirea-revelația domină epoca unui vid ce înlocuiește numai în aparență vechiul. În acest sens, Breban aglomerează subtil materia discursului, mobilează narațiunea cu evenimente ce cresc, brusc, din alt aluat; și-așa ar putea scrie la nesfârșit. Defectul major din Frica ține de personajele suspendate, de care autorul fie uită, fie le păstrează un rol amânat, dar care încremenește în stadiul de deschidere. Aici se încadrează Nelu Hrisanti Iclozan, mai mult o voce și mereu o absență, dar și evreul Sami Drucker, de pildă, singurul prieten din redacție al lui Bejan, despre care nu se spune, culmea, nimic; sau Vlăduț Sfârlea, rămas celebru pentru sintagma „dezorganizare senzuală“, nemaivorbind de meteorica avocată Ileana Merceanu. După cum, neverosimilă e pregătirea de geniu a studentei din anii cincizeci (!) Flori-Semiramida, mobilată indistinct, pregătită să dea replici de nivelul filosofilor acreditați, care amintește de Francis Xavier, de Ignațiu de Loyola…

Există însă o remarcabilă fluiditate a discursu ­lui, oricât etajează Breban casa ficțiunii, chiar și atunci când nu e necesar. Cea mai reușită parte a romanului ține de felul cum autorul își definește protagoniștii prin erotizarea obiectului contemplației. Ca alte personaje, Luca se află în situația unui voyeur naiv, ce pândește din teroarea supunerii, dar care se complace în stare de individ de mâna a doua, transparent, ce se preface că nu simte greutatea conceptelor. Istoria din Frica aparține nu colectivizării, ci indivizilor secunzi, capabili să dez-erotizeze mesajul puterii și vigoarea – cuvântul cheie al metamorfozelor.

Întotdeauna un prozator febril al timpurilor ieșite din țâțâni, un profet închipuit al adevărurilor paradoxale, Breban ar trebui să fie un adjectiv.