Versuri de Sterian Vicol

Cum

Cum curge ţărâna-n ţărână, cui să

dăruiesc

palma de pământ de la Râpa Zbancului,

când manuscrisul îngropat în gura Văii

dezvolta covorul de maci pe care

mieii albi şi negri, vestind Paştele,

nevedesc azurul, desfăşurându-l

pe trupul curat al copiilor.

Cui să dăruiesc palma de pământ în care

şi acum se aud mâinele mamei secerând

pala de grâu puţin dar auriu?…

Dar până atunci, eu, singur, mai caut

în memorie, celălalt semn al sângelui

rămas ca un palimpsest ascuns în ţărâna

în care flutură imaginea mării când

o fi fost, şi-l poartă ca pe-o sămânţă în alt

mileniu, fără să se prefacă în piatră de

inel

la degetul mic al Marelui Corăbier

nemaivenind sau venind prea târziu cu

dorul de lthaca…

Deci, cui, să dărui palma de pământ

cu sunetul mâinelor mamei de la

secere? Cui, dacă nu chiar mamei mele,

Ilinca Racoviţă, viţă de os domnesc?

 

Nu

Cu burta la gură, colina urcând,

Maria numără spicele de grâu

Dar nu a gândit o clipă, nicicând,

Să se-arunce cu totul în râu.

Asemeni Mariei, Poetul, lipit pământului,

Poartă desaga cu versuri, sărăcia lui,

Şi urcă maiestos pe calea lui de cavaler,

Sfidând capcana rece a drumului de fier!

 

DISCURS despre măr

Poetul si viermele muşcăm dintr-un măr,

Furat chiar de mine din cimitir, oh, mărul

Bătând cu roșu-i în geamul bisericii, făr’

Să ştie părintele satului, adevărul!

Eu pe el, el pe mine, trădam, cine ştie,

De ne cunoaştem doar din nişte cărţi,

Eu pe el, sigur, şi-l mai duc şi-n poezie

Cum el sapă labirintu-n alte părţi…

Şi-atunci când poetul muşcă, muşcă şi

Sfera mărului, e-ntr-o mai mare tăcere,

El, viermele, -i viu ca mărul, că-şi

poartă inelele cu sunet întru-înviere…

Nici El, nici Eu, nici mărul măcar,

Lângă salcâmul japonez, numit sophora,

Nu ne ţin gardul casei cum în calendar

Sfinţii ţin ziua şi numele, şi ora!

Şi viermele, şi Poetul muşcă, flămânzi

Din carnea albă, morţi de foame şi

Mărul cade-n altar, printre îngerii blânzi,

Scriind cu aer de viaţă şi moarte, și

vameşi!

 

Nimeni

Nimeni nu ştie cine a prins primul

Plânsetul meu de copil, în noaptea de

mai,

Cine a auzit către ziuă, plânsetul meu

Ca o rugăciune anume, spusă Domnului?

A cui a fost mâna cu clepsidra pe masă,

Că nisipul acela demult nu mai este,

Nimeni nu ştie cine a prins primul

Plânsetul meu, ca o crenguţă înflorită în

mai?

 

Cărări anonime

Cărări anonime, printre morminte

anonime,

cine-a zis că şi crucile s-or întoarce

într-o zi, în păduri, e cel din curcubeu

luminând stejarul şi fereastra casei –

Din pământul reavăn, din dreptul

bisericii,

creanga uscată, bună de foc mai târziu,

poate să scrie/rescrie cărarea pe care,

iarna, se strecoară lupi către sat –

Cărări anonime, printre anume

morminte,

Doar foşnetul pădurii vă ţin minte!

 

Ca Ieri

Dnei Virginia Chiriac

Ca ieri, îmi treceam fiul, râpa, în spinare,

Râpa Zbancului c-o apă de iaz stins,

Din sac mă striga ca un miel, fiul că n-are

Destul aer, să poată cânta dinadins –

Astăzi, Doamne, mă mir, Însuşi fiul mă

trece

Tot in spinare, pe-unde-a fost râpa odată,

La malul invizibil, numai fântâna cea

rece,

Scrie cu cumpăna pe cer, cărarea

dezgropată!

 

Ca Virginia

Cum să citeşti literele de pe o spadă

dacă oţelul ei, până la mâner,

e-ngropat în nisipul aruncat de mare

ale cărei valuri au dus Corabia

Cu Potirul Sf. Graal pe insula rotitoare?…

La marginea sunetului, numai al lui,

literele dansează pe rand, aruncându-se

în muzica nisipului, precum Virginia

s-a aruncat în râul sortit, cu pietre în

buzunar