Cum
Cum curge ţărâna-n ţărână, cui să
dăruiesc
palma de pământ de la Râpa Zbancului,
când manuscrisul îngropat în gura Văii
dezvolta covorul de maci pe care
mieii albi şi negri, vestind Paştele,
nevedesc azurul, desfăşurându-l
pe trupul curat al copiilor.
Cui să dăruiesc palma de pământ în care
şi acum se aud mâinele mamei secerând
pala de grâu puţin dar auriu?…
Dar până atunci, eu, singur, mai caut
în memorie, celălalt semn al sângelui
rămas ca un palimpsest ascuns în ţărâna
în care flutură imaginea mării când
o fi fost, şi-l poartă ca pe-o sămânţă în alt
mileniu, fără să se prefacă în piatră de
inel
la degetul mic al Marelui Corăbier
nemaivenind sau venind prea târziu cu
dorul de lthaca…
Deci, cui, să dărui palma de pământ
cu sunetul mâinelor mamei de la
secere? Cui, dacă nu chiar mamei mele,
Ilinca Racoviţă, viţă de os domnesc?
Nu
Cu burta la gură, colina urcând,
Maria numără spicele de grâu
Dar nu a gândit o clipă, nicicând,
Să se-arunce cu totul în râu.
Asemeni Mariei, Poetul, lipit pământului,
Poartă desaga cu versuri, sărăcia lui,
Şi urcă maiestos pe calea lui de cavaler,
Sfidând capcana rece a drumului de fier!
DISCURS despre măr
Poetul si viermele muşcăm dintr-un măr,
Furat chiar de mine din cimitir, oh, mărul
Bătând cu roșu-i în geamul bisericii, făr’
Să ştie părintele satului, adevărul!
Eu pe el, el pe mine, trădam, cine ştie,
De ne cunoaştem doar din nişte cărţi,
Eu pe el, sigur, şi-l mai duc şi-n poezie
Cum el sapă labirintu-n alte părţi…
Şi-atunci când poetul muşcă, muşcă şi
Sfera mărului, e-ntr-o mai mare tăcere,
El, viermele, -i viu ca mărul, că-şi
poartă inelele cu sunet întru-înviere…
Nici El, nici Eu, nici mărul măcar,
Lângă salcâmul japonez, numit sophora,
Nu ne ţin gardul casei cum în calendar
Sfinţii ţin ziua şi numele, şi ora!
Şi viermele, şi Poetul muşcă, flămânzi
Din carnea albă, morţi de foame şi
Mărul cade-n altar, printre îngerii blânzi,
Scriind cu aer de viaţă şi moarte, și
vameşi!
Nimeni
Nimeni nu ştie cine a prins primul
Plânsetul meu de copil, în noaptea de
mai,
Cine a auzit către ziuă, plânsetul meu
Ca o rugăciune anume, spusă Domnului?
A cui a fost mâna cu clepsidra pe masă,
Că nisipul acela demult nu mai este,
Nimeni nu ştie cine a prins primul
Plânsetul meu, ca o crenguţă înflorită în
mai?
Cărări anonime
Cărări anonime, printre morminte
anonime,
cine-a zis că şi crucile s-or întoarce
într-o zi, în păduri, e cel din curcubeu
luminând stejarul şi fereastra casei –
Din pământul reavăn, din dreptul
bisericii,
creanga uscată, bună de foc mai târziu,
poate să scrie/rescrie cărarea pe care,
iarna, se strecoară lupi către sat –
Cărări anonime, printre anume
morminte,
Doar foşnetul pădurii vă ţin minte!
Ca Ieri
Dnei Virginia Chiriac
Ca ieri, îmi treceam fiul, râpa, în spinare,
Râpa Zbancului c-o apă de iaz stins,
Din sac mă striga ca un miel, fiul că n-are
Destul aer, să poată cânta dinadins –
Astăzi, Doamne, mă mir, Însuşi fiul mă
trece
Tot in spinare, pe-unde-a fost râpa odată,
La malul invizibil, numai fântâna cea
rece,
Scrie cu cumpăna pe cer, cărarea
dezgropată!
Ca Virginia
Cum să citeşti literele de pe o spadă
dacă oţelul ei, până la mâner,
e-ngropat în nisipul aruncat de mare
ale cărei valuri au dus Corabia
Cu Potirul Sf. Graal pe insula rotitoare?…
La marginea sunetului, numai al lui,
literele dansează pe rand, aruncându-se
în muzica nisipului, precum Virginia
s-a aruncat în râul sortit, cu pietre în
buzunar