Cartea lui Antonio Patraș Critică și biografie. Istoria literaturii ca album de familie (Editura Timpul, Iași, 2019) apare într-un context favorabil reflecției în marginea istoriei literare și deopotrivă a revitalizării unui concept cu o mare putere de iradiere, văzut în cheie personalistă și edificat de mari personalități de la Eugen Lovinescu și G. Călinescu, la Ion Negoițescu și Nicolae Manolescu. Cu apariția în 2008 a Istoriei critice a literaturii române, am crezut că ceea ce a fost cândva o piatră de hotar a literaturii prin geniul călinescian cu versatilitățile sale strălucitoare și verva sa se închide cu un monument, altfel spus cu o piatră tombală mult prea grea pentru a mai fi urnită de cineva, opul manolescian, adevărat tur de forță al unui critic și istoric literar care a acoperit cu cronici o întreagă epocă literară. Ultimul deceniu însă mi-a contrazis așteptările, mi-a arătat că am subestimat prestigiul unei paradigme culturale, căci istoria literară este mai mult decât atât, ea reprezintă deopotrivă o viziune de ansamblu al unei subiectivități accentuate, necesită o anvergură considerabilă și o muncă sisifică. Este foarte adevărat că „istoriile“ care au urmat nu mai vizează cuprinderea și suflul titanilor, nu mai sunt niște metanarațiuni legitimatoare, dar introduc o perspectivă care întoarce îngustul inevitabil al unghiului în favoarea minuției, astuției, particularismului acribios, altfel spus, în termenii lui Antonio Patraș, sunt niște „istorii abreviate“, de fragmentație, care pun în evidență uneori un spirit colecționar. Astfel au apărut în scenă Mihai Zamfir cu Scurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române în două volume apărute în 2011 și 2017, Petre Anghel cu Istoria politică a literaturii române postbelice (2014), Monica Lovinescu, O istorie a literaturii române pe unde scurte. 1960-2000 (2014), în registrul restituirilor, Mircea Anghelescu cu O istorie descriptivă a literaturii române. Epoca premodernă (2019), sau dintr-un unghi inedit, Răzvan Voncu cu O istorie literară a vinului în România (2014), iar Daniel Cristea-Enache pregătește și el una, probabil legată de cele trei decenii de literatură română postdecembristă pe care le-a cronicat conștiincios.
Istoria lui Antonio Patraș este, de fapt, un exemplu la cel mai înalt nivel, de istorie a ideilor literare, în cazul de față a ideii de biografie. Una asumat fragmentară, istoria de față este prezentată cu modestie printr-o abilă metaforă în cheie minoră drept album de familie, dar o familie prestigioasă care îl are ca genitor pe G. Călinescu și Istoria sa, în care criticul și istoricul literar ieșean vede tocmai aspectele mărunte ale monumentalității, anecdoticul menit să plombeze insuficiența operei, portretul asociat imaginii fotografice de epocă, o fotografie-medalion de familie care sugerează vasta rețea de încuscriri literare dintr-o perspectivă endogamă, genealogică a literaturii române. În opinia criticului ieșean, transfuzia de biografism transformă Istoria călinesciană într-un colosal metaroman al Literaturii române purtând marca indelebilă a personalității histrionice călinesciene. Toate studiile și articolele publicate de Antonio Patraș instituie o reflecție asupra istoriei literare, dar nu ca gen teoretic, ci ca story, ca viziune, „panoramă“, acut personalizată asupra literaturii, mai precis urmărește impuritatea conceptului, granulația, conglomeratul, și rolul pe care ideea de biografie îl are în acest amestec. Cu alte cuvinte, avem o pseudoistorie, o istorie preocupată de istoricii, deopotrivă critici literari, dar nu doar cei care asumă în titlul operelor lor conceptul depărtându-se de solemnitatea clasicelor tăieturi canonice, ci și de cei care ating subiectul prin ricoșeu, pe un portativ larg al personalității de la scepticismul ironic la erudiția verbigerantă, precum Eugen Negrici în Literatura română sub comunism sau Iluziile literaturii române, Dan C. Mihăilescu cu Literatura română în postceaușism, Ion Simuț în Literaturile române postbelice etc. În fapt, demersul lui Patraș este debitor teoriilor personalității și unui rapel teoretic considerabil care include câțiva istorici și critici literari emblematici, fapt evidențiat de volumele: Garabet Ibrăileanu. Către o teorie a personalității, (2007), Literatură și biografie. În căutarea omului din carte (2011), E. Lovinescu și modelele românești și europene ale criticii literare interbelice, (2013), Scriitorul și umbra sa. Geneza formei în literatura lui E. Lovinescu (Institutul European, 2013, vol. I, II).
„Metoda biografistă“ este recuperabilă la developare din Istoria lui G.Călinescu, mentorul unei întregi generații critice ca și E.Lovinescu, în funcție de care și contestările dobândesc relief și semnificație. Istoricul literar alfa al literaturii române întreține sistematic și programatic această ambiguitate productivă și riscantă totodată între „literatură și viață“, în direcția unei reinvestiri superioare a faptului divers, a faptului de viață, a accidentului biografic, a trivialității, a marginalia-ei, acest maidan exotic de derapaje și concupiscențe, al unui anticariat al anecdoticului: „Elaborarea biografiei scriitorului și interpretarea operei devin astfel fața și reversul aceluiași demers exegetic integrator, umanist, care pune pe același plan ( simbolic- ficțional) literatura și viața.“ Fenomenul este studiat în amonte cu „oamenii începutului de drum“ cum îi numea Paul Cornea pe pionerii literaturii române, urmărind destinul ideii de biografie în raport cu prima falie creată între criticul de direcție, Titu Maiorescu, care promovează o literatură în care elementul biografic să fie reciclat prin transfigurare sau făcut obscur prin discreție conform cu un ideal al perfecțiunii clasice, impersonale și Dobrogeanu Gherea pentru care ancorajul în real și biografic al literaturii cu tendință recupera contextul în cheie sociologizantă și ideologică.
În acest joc este introdus și genul ca atare al biografiei împreună cu scriitorii de biografii, G. Călinescu, Șerban Cioculescu și Adrian Marino fiind modele luate în discuție fie pentru biografia înțeleasă ca „o formă captivantă de literatură critică“ (Călinescu), o metacritică, fie pentru cea de suprapunere în registrul afinităților, dar în spiritul romanului modern (Marino). Discuția face o escală esențială cu două eseuri-portret „în oglindă“, Nicolae Steinhardt și Jean Paulhan, cu mize foarte clare privind susținerea ideii de biografie la care se revine pe turnantă. „Reabilitarea naivității“ cu reconsiderarea valențelor umanizante ale melodramei la Steinhardt este complementară reabilitării clișeului cu reconsiderarea retoricii la Jean Paulhan. Priza la real devine priză la uman, esteticul este cauționat de etic la primul care militează pentru „o literatură nobilă și sentimentală“, oferind în interpretarea cu caracter programatic a Scrisorii pierdute a lui Caragiale un exercițiu critic care se dispensează de scepticism, causticitate, mefiență, mizantropie, recuperând valorile umane ale piesei, moderația, spiritul conciliant, compromisul în locul violenței, o anumită idealitate la confiniile cu naivitatea livrată în cheia unei educații precare, o cumsecădenie a temperației. Jean Paulhan îi servește pe de o parte pentru admirabila analiză pe care o face „ demonului teoriei“, a „terorii în litere“ ca expresie a unui radicalism care evacuează umanul din opera literară, transformând pe filieră structuralistă literatura într-o sumă de strategii discursive, într-o „ gramatică“, desființând ideea de autor, reducând-o la un joc steril al unor inteligențe autosuficiente, ermetizând-o până la non-sens și non-comunicare, „ evoluție pe care William Marx a expus-o în L’Adieu à la littérature. Histoire d’une dévalorisation, XVIIIe- XXe siècles. Clișeul devine spațiul agoraic al întâlnirii cu semenul într-un limbaj comun, al unei comuniuni în care s-a investit, al unui comment vivre ensemble pe care un Barthes desfăcut din mrejele structuralismului îl căuta spre finele vieții.
O serie de studii de caz, care îi are ca subiecți pe Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Virgil Nemoianu și Eugen Negrici, ocazionează un alt tip de developare extrem de provocatoare, a omului din spatele măștii publice, a instanței critice, o aură aș zice biografistă. Daniel Cristea-Enache începuse acest demers de o manieră clasică, temeinică prin intermediul interviului tematic, un fel de par lui-même. O analiză de o mare finețe a profilul maiorescian al lui Nicolae Manolescu constituie însă un pretext pentru a angaja temele mari, rolul criticii în câmpul trasat de autonomia esteticului și perspectiva istorică, cultul valorilor, revelarea unui Manolescu văzut prin opul pe care i-l dedică lui Maiorescu. Ceea ce surprinde este o punere în relație afectivă a semnatarului cărții cu criticul cel mai reprezentativ al perioadei postbelice, mai precis cu aura sa, strecurând astfel câteva note autobiografice în spațiul ideilor. Cred că acesta este și sensul major al demersului lui Antonio Patraș, miza lui de a repatria idea de biografie criticii și istoriei literare, dar nu ca pe o metodă, nu ca o direcție de cercetare, ci ca o valoare intrinsecă a lor, ca pe o reîntoarcere a vieții în spațiul literaturii, ca agora, ca spațiu comunitar al unor posibile și neașteptate comuniuni.