concursul pentru funcția de director al unui teatru, numit manager mai nou, este un proces birocratic strict, bazat pe lege. Acesta este primul pas. Un concurs nu este un proces electoral, însoțit de campanie electorală. A afirma că cineva „susține“ un candidat sau că nu-l „susține“ este doar o manieră subiectivă de a privi lucrurile și de a face afirmații subiective, de o parte sau de cealaltă a unei baricade construite pe dispută și factor emoțional. În primă fază, esențial este ca legea – bună, rea, perfectibilă – să fie respectată. Să fie respectată întocmai litera legii, să fie cu atenție urmărite și analizate dosarele depuse pentru concurs și toată procedura ce urmează. Logic ar fi ca organizatorii concursului, Ministerul Culturii sau primăriile orașelor, să-și dorească directori de teatru extraordinari. Ca și breasla noastră întreagă. Personalități remarcabile care să gireze credibilitate, performanță, pentru că activitatea lor artistică vorbește de la sine. Indiferent de vîrstă. Nu cred că vîrsta este un criteriu în favoarea unora și în defavoarea altora. Doar valoarea este cea care contează. Exclusiv. Restul discuțiilor purtate în jurul vîrstei mi se par intoxicări. Strehler, Brook sau Dodin nu au fost și nu sînt directori tineri. Nici doamna Bulandra nu era în floarea vîrstei. Pe de altă parte, Thomas Ostermeier era tînăr cînd a devenit director la Schaubuhne, dar nu tinerețea lui a contat, ci VALOAREA lui, montările lui, viziunea lui ca regizor, ca om al cetății, ferm, implicat, dinamic, o minte strălucită, lucidă, patimașă, un regizor care avea o carte de vizită impresionantă atunci cînd a devenit director. Pentru asta a fost numit director! Nu pentru un argument biologic în sine, decupat din contextul amprentei artistice, a influenței, a ceea ce înseamnă repere, modele. Lumea mondială a teatrului vuia în jurul numelui lui, ediția în care a fost invitat ca director-artistic asociat la Festivalul de la Avignon a fost complet altfel, așa cum era și profilul său. În 2007, cînd a fost la București, la Festivalul Național de Teatru, cu cele două montări fabuloase, Nora și Wunschkonzert, oamenii de teatru din România nu prea aveau habar cine este Ostermeier. Am fost mai mult decît minunată. Astăzi par că-l cunosc de cînd lumea. Deși nu i-au văzut montările, poate doar pe cele prezentate într-un festival sau altul autohton. E bine și așa decît deloc. Polemicile purtate în jurul vîrstei pe care ar trebui să o aibă un director mi se par deformante. Ele deplasează centrul de greutate de la valoare, la criterii biologice. Un om tînăr nu este în absolut mai bun decît un om trecut de o anumită vîrstă, cum nici acesta din urmă nu este în absolut meritoriu doar pentru că are un număr de ani. Discuția trebuie purtată în jurul unei cărți de vizită care înseamnă performanță în profesiune și potențial. Claudiu Goga a fost cel mai tînăr director de teatru de la noi la un moment dat. A condus Teatrul „Sică Alexandrescu“ pentru că spectacolele montate de el l-au impus ca pe un artist valoros, tranșant, non-conformist. Valeriu Moisescu, profesorul și mentorul lui Claudiu Goga se bucura că un artist cu talent și conștiință va da o direcție nouă, clară, teatrului din Brașov, intrat atunci într-un con de umbră. Și așa a fost. Cînd Tompa Gabor a devenit directorul Teatrului Maghiar din Cluj, acum treizeci de ani, cred, și el a fost cel mai tînăr director la ora aceea. Dar în atuu-rile desemnării lui a stat valoarea spectacolelor, atitudinea sa verticală, formarea lui sub aripa unor maeștri, dacă numele lui Harag ar fi doar un singur exemplu.
Lucrurile la noi sînt amestecate rău. Interese personale sau de grup, interese financiare și ipocrizie țîșnesc prin multe luări de poziție. Multă ipocrizie. De-a lungul acestor treizeci de ani, și teatrul românesc a cunoscut acte abuzive. Mai mult sau mai puțin vizibile, mai mult sau mai puțin mediatizate. Alexandru Dabija, tînăr director al Teatrului Odeon – sugerat pentru această funcție de Vlad Mugur – și un regizor de primă clasă, a fost demis fiind considerat un slab manager. Exact în perioada de glorie a Teatrului Odeon, după succesul turneului în Marea Britanie cu Richard III în regia lui Mihai Măniuțiu, avîndu-l ca protagonist pe Marcel Iureș. Cred că tot abuziv, dacă nu cumva ilegal, a fost demis și Ștefan Iordănescu de la direcția Teatrului „Bulandra“, în anul 2002. Reproșurile ce i-au fost făcute erau cusute cu ață albă și aveau în spate alte strategii. Datorită lui Ștefan Iordănescu, povestea cu „Bulandra“ și UTE a devenit realitate, la invitația lui a venit să monteze Yuri Kordonskyi prima oară în România, acel aclamat Unchiu Vanea. Foarte puțini au băgat de seamă mătrășirea lui Ștefan Iordănescu. El nu era cumva din cărțile Bucureștiului, era un intrus, un tip cu multe idei, cu relații, un constructor, dar timișorean. Și asta ajunsese o formă de reproș. Știu că Liviu Ciulei i-a dat girul moral lui Ștefan Iordănescu și i-a fost foarte aproape în liniile importante de strategie pentru teatru. Probabil faptul că Alexandru Darie a preluat conducerea Teatrului „Bulandra” a stopat orice formă firească de pronunțare față de demiterea predecesorului său. Aura lui Darie părea suficientă, iar drumul îi fusese pregătit. Aș spune azi, „prea pregătit“. Chestiune ce cred că a afectat, în ani, calitatea actului său managerial și, implicit, imaginea Teatrului Bulandra.
Acum mulți ani, situația teatrelor din București era cumva la limita legalității. Primăria nu organizase evaluările de multă vreme și nici concursurile pe post. Era un fel de blocaj.Directorii erau, toți, interimari. Nu reiau subiectul care nu a îngrijorat prea tare pe nimeni atunci. Primăria se luase cu altele, directorii interimari, nu știu nici azi din ce rațiuni, nu se omorau să facă presiuni pentru intrarea într-o situație normală și perfect legală. În sfîrșit, Sorin Oprescu, primarul de atunci, și-a dorit depășirea acestei crize. Pe Sorin Oprescu l-am cunoscut în lumea medicală, cu mulți ani înainte de a intra în politică. A existat mereu un respect reciproc, deși opțiunile politice ne-au despărțit radical. Cu toate acestea, Sorin Oprescu a format o comisie din profesioniști, iar pe mine m-a numit președintele acelei comisii. Cînd prejudecățile și un fel de aranjamente dincolo de programele directorilor mi s-au părut că ar putea pune în joc o asemenea acțiune serioasă și de proporții în București, am oprit tot și l-am chemat pe primarul Sorin Oprescu. Cel cu trasul sforilor masonice a rămas șocat că ne cunoșteam și că primarul m-a rugat să fac și să facem tot ce trebuie ca să se intre în legalitate și Bucureștiul să aibă directorii cei mai buni, cei care rezultă în urma concursului „pe bune“. Așa a fost. După parcurgerea tuturor etapelor, a celor pentru evaluări, apoi a celor pentru organizarea concursurilor, după nivelul ridicat de profesionalism impus proiectelor, susținerii lor, al interviurilor și al discuțiilor, cînd totul a intrat în normal, m-am retras din orice comisie de acest fel. Spre bucuria multora, desigur…
Teatrul de stat, instituțional nu este un regat. O monarhie. El nu se lasă „urmașilor“ nici printr-un testament, nici prin alte forme. Pentru funcția de director se dă un concurs! Cred că interviurile pe care actrița Catinca Nistor și director interimar al Teatrului Bulandra le-a dat, prost sfătuită, nu i-au adus nici un folos. Cred că s-a grăbit, s-a precipitat, lipsa de experiență și-a spus cuvîntul, ca și faptul că nu s-a consultat cu profesionști. Am aflat din mărturia ei că Alexandru Darie o pregătea din 2018 ca să-i lase Teatrul „Bulandra“. Mi se pare frumos să crești oameni tineri, să-i formezi. Dar „Bulandra“ nu a fost o proprietate privată a lui Alexandru Darie pe care acesta să o lase moștenire Catincăi Nistor. Așa cum s-a sugerat în declarația sa. Și nimănui. Teatrul „Bulandra“ era de mult într-un declin de imagine. Mai toți am tăcut pentru că am confundat harul lui Darie ca regizor cu abilitățile sale de director, cu faptul că se izolase pe el și Teatrul „Bulandra“ de breaslă într-un cerc mult prea strîmt. Atît pentru anvergura personalității lui, cît și a teatrului. Înțeleg tot din interviul pe care Catinca Nistor l-a dat recent în „Adevărul“ că în vara lui 2019, din cauza agravării bolii lui Darie și a neprelungirii contractului de director administrativ al lui Emil Banea, a fost numită director interimar tînăra actriță, prin schimbarea organigramei teatrului pentru cumularea valențelor artistice. Nu știu să existe un precedent în sensul acesta.
Pînă una, alta, oricine dorește să candideze pentru funcția de director al unei instituții de stat trebuie să respecte legea. Deocamdată, pe aceasta care este, pînă la alte modificări legislative care ar trebui operate cu multă cunoaștere în profunzime a fenomenului cultural, și nu doar pe criterii emoționale. Cei care organizează concursurile trebuie să înțeleagă că au o responsabilitate enormă. Pe termen scurt și pe termen lung. Faptul că azi există o atît de mare confuzie și o atît de redusă cunoaștere a ceea ce se întîmplă în fenomenul teatral larg, european, mondial, că s-a creat o polarizare a punctelor de vedere din alte rațiuni, o îngrijorătoare superficialitate, o agresivitate verbală de toate părțile, pronunțări fără bază, în general vorbind, mută atenția de la cel mai grav lucru din societatea noastră, din breasla noastră teatrală: Absența modelelor. Sau negarea, în cel mai fericit caz minimalizarea celor ce încă sînt. Precum și punerea în paranteză a performanței. Din capul locului, ideea de performanță este dată la o parte. Să nu acceptăm ca și legea să intre, și ea, în vreo altă paranteză.
Nu cunosc alți termeni în care să se discute și să se hotărască ceva serios pe lumea asta.