Arheologia și ecuațiile nerezolvate ale dragostei

într-un domeniu cum este arheologia, fascinantă, dar și străină profanului, o constantă antropologică cum e iubirea poate face obiectul unei cărți prin care un specialist, dacă nu este doar arheolog, ci și scriitor de ficțiune, își poate folosi experiența complexă pentru a propune publicului larg „un mic catalog arheologic care să documenteze dragostea de cuplu“. Despre Arheologia iubirii a lui Cătălin Pavel s-a scris deja în timpul care s-a scurs de la apariție, cel mai adesea laudativ, dar pe alocuri și depreciativ. Cu oricâte doze de umor și ironie, și cu un aplomb neagreat de spiritele prea severe, cartea rămâne una construită atent și responsabil, care caută să aducă știința arheologică în atenția unui public vast, tot astfel cum, în Occident, mari istorici de artă au scris și cărți pentru specialiști, dar și cărți de eseuri sau istorii generale pentru marele public (vezi, de exemplu, Ernst Gombrich sau Daniel Arasse).

În organizarea cronologică a cărții, două prime capitole, despre cuplul de hominizi Neanderthal-Sapiens și despre două cazuri de cupluri îmbrățișate dezgropate în Iran și Italia, țin de preistorie. Antichitatea egipteană, greacă și romană sunt bogat reprezentate în carte, răspunzând oarecum cel mai bine impresiei comune că sunt epocile studiate cu predilecție de arheologi; idee desigur limitativă dacă ne gândim că cel mai apropiat temporal capitol al cărții tratează artefactele descoperite în mormintele unor soldați din Primul Război Mondial. O trecere spre arheologia Evului Mediu o face capitolul dedicat figurii protopărinților biblici în arta paleocreștină, dar și, indirect, capitolele dedicate descoperirilor pompeiene moderne sau șantierelor românești din Dobrogea, care au scos la iveală capitole de Antichitate târzie sau Ev Mediu românesc de relevanță crucială. Renașterea e prezentă printr-un capitol despre vestigiile descoperite în primele așezări ale coloniștilor transatlantici din epoca lui Columb, iar modernitatea e tratată prin două figuri feminine ale lumii arheologiei (Gertrude Bell și scriitoarea Agatha Christie), ca și prin două capitole despre ceea ce datorează arheologiei personaje ca Freud sau Picasso.

Arheologia preistorică rămâne probabil cea mai spectaculoasă ramură a disciplinei prin dificultățile inerente provocate de o asemenea vechime, deși evoluția recentă a tehnicilor de prelevare a ADN-ului din secvențe umane de neolitic ne surprinde prin posibilitățile de noutate științifică. Pornind de la experiența a numeroase șantiere și cercetări proprii, Cătălin Pavel recurge la informații antropometrice, genetice, de metabolism uman sau lingvistice pentru a studia, inclusiv pe baze intuitive și cu un aer nonșalant, acuplarea strămoșilor noștri preistorici din specii diferite: „ne putem închipui lesne că interacțiunea transculturală ce a dus, până la urmă, pe căi lipsite de mister, la nașterea unui copil a început de multe ori cu formula ‘eu arăt ceva la tine’. Nu contează ce era acest ceva, dacă era un micașist cu porfiroblaste sau un luminiș cu floricele. Iar uneori neandertalienii erau dezirabili pentru că erau demni de milă. Trebuie să fi existat destule ocazii în care, văzându-i, unui sapiens să nu-i vină în primul rând în minte nici ‘puternic’, nici ‘ciudat’, ci ‘vulnerabil’.“

Totuși, dincolo de stilul literar înșelător, Cătălin Pavel oferă multă informație istorică și arheologică lucidă, fără menajamente la adresa unui stil superficial de promovare turistică a varii descoperiri. De exemplu, în capitolul ce vizează epoca neoliticului și a fierului, mormintele unor cupluri se dezvăluie a fi în chip mai plauzibil rezultatul unor invazii decât al unor povești de iubire. Ele pot oferi iluzia unor îmbrățișări amoroase, dar autorul deconstruiește aceste ipoteze cu informații concrete, fără a le lipsi, în mod ingenios, de incursiuni în ocaziile cu potențial erotic ale cazurilor cercetate. Orice istoric știe că știința și mitul sunt realități contrare, dar o asemenea carte caută – și obține – un echilibru între deschiderea marelui public către temele „mari“, fără a-i subestima totuși acestuia șansele de a înțelege contextul savant al descoperirilor științifice efective. Chiar fără a fi scrisă academic, cartea menționează o minimă bibliografie de specialitate (foarte bună, de altfel) și referenți avizați, declarați amical de autor la început. De altfel, succesul său de vânzare indică, în percepția mea, nu atât că iubirea „vinde“, cât și faptul că publicul românesc, prea adesea desconsiderat intelectual, își afirmă decis, prin deschiderea față de o asemenea carte, nevoia de a fi informat și substanțial, nu doar suprasaturat cu eseu agreabil și facil.

Artefactele analizate, descoperite – cum altfel? – arheologic, impresionează prin varietate: schelete umane, papirusuri, figurine de lut, ceară, teracotă, ceramică, planuri arhitecturale reconstituite pe baza fundațiilor dezgropate (de așezări umane complexe, palate, grădini, cimitire, foruri), pictură murală, anluminuri, statui, sarcofage, bijuterii, morminte, graffiti, desene rudimentare, urme de polen sau tencuială. Unele artefecte sunt neconvenționale, ca, de exemplu, proiectilele antice de praștie, din plumb și inscripționate, recuperate în urma asediilor romane, sau unele configurații arhitecturale neclare, cum este o deschidere ca de fereastră din Casa del Centenario (Pompei), cu o funcțiune neidentificată, valorificată de autor într-una din argumentațiile sale.

În sprijinul arheologiei, cu toate analizele ei obligatorii, stratigrafice, arhitecturale și biologice (paleobotanice, analize de ADN, teste și studii de paleopatologie), vin în ajutor adesea, așa cum putem confirma și prin cartea lui Cătălin Pavel, iconografia de artă, informația „pseudoarheologică“ (cronici anonime medievale sau relatări partizane pe considerente ideologice sau religioase), chiar literatură de ficțiune. Această complexitate metodologică este necesară și pentru că reconstituirea arheologică nu garantează în principiu, și nici nu își propune măcar, acoperirea tuturor lacunelor descoperite („Uneori arheologia e foarte frustrantă: am vrea s-o forțăm să ne ofere mai mult, dar capitole întregi din viața celor vechi sunt duse pe apa sâmbetei“), dar și pentru că descoperirile propriu-zise obligă – dacă arheologul ține la onestitate – la reconsiderări bibliografice, la replierea din mers, prin noi abordări istoriografice și alianțe disciplinare, pentru a ține seama de cele găsite: „Am o mare slăbiciune pentru siturile arheologice care contrazic sursele scrise“, afirmă undeva autorul.

în utilizarea surselor iconografice, recenzenții au constatat îndreptățit că editarea volumului nu ține seama de bogăția exemplelor ce ar fi necesitat o mai bună ilustrare, dar în capitolul despre ceramica greacă, de exemplu, acestea sunt într-atât de multe încât o ilustrare după principii de pedagogia istoriei artei ar fi fost aproape imposibilă. De altfel, exemplificările succinte și valorificate eseistic de Cătălin Pavel îl inspiră mai degrabă pe un istoric de artă să le „verifice“, eventual să le completeze, dar nu am nicio îndoială că ele sunt suficiente și convingătoare în sine pentru majoritatea cititorilor. Succesul cărții este și un indiciu că publicul s-a lăsat antrenat cu plăcere în întregul ei edificiu, chiar artificiu. Către final, autorul anunță un nou proiect de „arheologie“ a sentimentului, de data aceasta având ca obiect iubirea părintească. Declară, și este de altfel evidentă, respectarea unui parcurs logic al unor asemenea intenții: mai întâi vine iubirea de cuplu, abia apoi copiii.

O mențiune fugară a lui Foucault, părintele unor „arheologii“ neortodoxe, dar intens exportate metodologic din anii 1960 până în prezent, arată că propunerile filosofului francez nu i-au rămas, poate, indiferente scriitorului din Cătălin Pavel, deși ele nu par a-i fi afectat în niciun fel seriozitatea științifică probată. Are, de exemplu, față de alți confrați (dat fiind „scepticismul arheologilor față de psihanaliză“, cum declară), suficient interes față de Freud cât pentru a urmări, în cronologia operelor și a biografiei acestuia, modul în care Freud s-a lăsat inspirat sistematic de arheologie. Un asemenea exercițiu nu este numai interesant, ci și util dacă am încerca să vedem, în baza fixațiilor culturale ale fondatorului psihanalizei, cât din această controversată disciplină poate fi considerată știință și cât filosofie.

Mărturisesc la final că am urmărit cu cel mai mare interes informația metodologică transmisă, oricât de lejer sau chiar indirect, în această carte al cărei scop este mult mai probabil să seducă și să incite decât să convingă, aici, pe loc, asupra adevărurilor transmise de autor cu toată răspunderea. Pe alocuri se poate identifica în cartea lui Cătălin Pavel și o reacție înfrânată împotriva atacurilor recente de genocid cultural din punctele fierbinți ale globului, cu pierderi care ne-au lăsat neconsolați. Este, la fel de discret, și o afirmare a nevoii de profesionalism nu doar în câmpul arheologiei, ci și în acela al conservării și restaurării, de care arheologia depinde în chip major. Opțiunea clară a autorului este pentru respectarea criteriilor profesionale moderne, menite să asigure prezervarea autentică a siturilor și a artefactelor artistice.