e ora 7, trec ciorile. Timp de zece minute, ca în fiecare dimineață, trec într-un stol uriaș peste blocuri. Fetele vin dinspre oraș. Nu sunt organizate într-o formație precisă, ci zboară pur și simplu de la vest către est. În devălmășie. Cred că se duc la groapa de gunoi de la Glina. Unele, rătăcite de grosul trupei, se mai scurg timp de câteva minute într-un zbor dezordonat, haotic, tot spre răsărit, în căutarea cârdului.
Fiindcă asta facem noi la oraș, atunci când ne trezim de dimineață în cutiile noastre mohorâte de prefabricate: ne uităm, pe fereastră, la cer. Deh, neam rural.
Am auzit că prin nord, în Suedia, mai sus de Uppsala, există un oraș, Tierp; unul atât de urât, încât, atunci când trec pe deasupra lui, chiar și ciorile zboară pe spate.
Ne uităm pe cer la timpul probabil. Tot țărani am rămas. Ne interesează dacă plouă – ca pe orice țăran. Francezii ghicesc cum va fi vremea peste Canalul Mânecii o dată din cinci. Englezii, o dată din șapte. Noi, ca-n toate cele, nimerim o dată din două’șapte. E ceață sau e timp frumos peste Bărăgan? Fiindcă noi ne pricepem la toate.
La ora asta, pe oricare dintre posturile noastre TV scrie vremea. Vine o bimbuță sau alta și bate din buze, bla-bla, în fiecare studio, fâțâindu-se rigidizată prin dreptul unui ecran. Uneori le mai schimbă ăștia cu altele mai flexibile. Încolo, același rahat ca ieri. Să aștepte.
Mă întâmpină Veve, are și ea ochii mici, ca după somn. E din rasa sphinx – o pisică de-aia din filmele SF, fără nici un pic de blană pe ea. Numai piele rozalie, cutată. Dau copii-n plâns când o văd.
O mângâi în treacăt, până să cobor din pat. Își rotește căpățâna turtită, cască scurt și se oprește cu ochii la posterul lipit pe ușă; unul super, iconic, 80×120, de prin anii ’70, chelsea girls. Cunoscut, de altfel, recomandat îndelung prietenilor, copie – 20 de euro… Alb-negru, să spunem, pour les connaisseurs: Andy Warhol deschide niște ferestre din trupul unei fete (așa cum trăgea Dali – ceva mai înainte, ca să fim cinstiți – diferite sertare din sânii gagicilor). Bun, prin ferestre, se zăresc multiple scene sexi. 8… Eu, dacă aș da obloanele alea la o parte, aș deschide niște reviste de-ale noastre, Quantum, nu degeaba îmi macin ficații la ele… Oh, dar fata din afiș e fenomenală… Mă, unde dracului au putut s-o găsescă, mă, pe fata aia?!… Au unii un talent, auzi!
Hai, gata, la bucătărie, Google Home; contact stabilit: îi zic Bonjour; Bonjour, monsieur, zice și el. Radioul merge, ceva FM, ca de obicei; unu’ mestecă pe-acolo niște cuvinte: liste reluate sau care… aceleași… Încep să mă enervez, unii sunt pe liste în fiecare an! Mă spăl în chiuvetă sumar și-mi pregătesc periuța de dinți; apoi strig: OK, Google, caută EvuropaTFM. Muzică, rahat: Claro che si… Gata, ce să mai, îl las dracului acolo… Dar peste două minute, intră reclamele pentru oligofreni: Iubiți pantofii?… O iubim pe mă-ta!… OK, Google, caută Puzu. Acolo, alți proști. Un cretin care vorbește despre prima bătaie luată de la tac-su… Cum spuneam: Ba, p-a mă-sii!… Ah, totuși, o tipă: Tata, care este medic, mă bătea cu furtunul de la mașina de spălat!… Bun-bun, așa da… Și intră iar, rahat, Claro che si…
Încerc să mă concentrez: așadar, storcător de fructe, suc, portocale de Grecia.
… Claro que sí/ Claro que sí/ Si no te pregunto, no sé la respuesta… Claro que sí…
Gust lemnos, normal. Schimb calimera. Mi-ar trebui o cană pentru cafea. Fără să vreau, ridic mâna ca să deschid dulapul; bâjbâi prin aer, fiindcă am schimbat de trei ani mobila de bucătărie, am pus-o pe peretele opus…
Îmi asemblez o cafea: reglez tărie – două boabe, măcinare fină, temperatură, alea-alea; expresorul fâsâie, orăcăie, se zguduie. Golire prin două țevi… Claro que sí…
O scăpare există întotdeauna: trebuie să fac neapărat o vizită… OK, Google! îi spun. Bagă o lectură despre cafea, amintiri, chestii de-astea! Ceva simpatic!…
Nu-mi place să sar din pat în toaletă, fiindcă acolo nu am radio, nu am TV, nici Google.
Revin repede la bucătărie, cafeaua aburește iar Google Home recită: „…În timp ce «boierii» chefuiau la Berbec, șoferii mâncau un delicios grătar de zahana la Dă-ne Doamne, un mic birt după colț, în spatele Berbecului. Curând «șefii» au aflat de bunătățile populare și au început să frecventeze cu mare entuziasm cârciuma șoferilor într-o înfrățire de clasă bazată pe mici, fleici, antricoate, momițe, fudulii și alte delicatesuri“… Îl întreb pe gugălos ce citește; ah, ceva din amintirile arhitectului Mihail Caffé… Da, amintiri interesante, foooarte tare!… Totuși, îi dau un stop.
Sorb liniștit din cafea. Pe deasupra curții interioare, zboară încă vreo câteva ciori rătăcite. Jos, la ghenă – așa îi spunem noi containerului uriaș de gunoi care, din mijlocul curții, comunică directamente cu cerul –, un tinerel urcat pe o navetă scotocește cu dreapta printre resturi; în stânga ține departe de corp, pentru echilibru, un Iphone cool, s-ar părea… La mijloc, pe blocul de vis-à-vis, pescărușii își întind aripile de le pârâie oasele în aerul dulceag al dimineții. Și-au făcut cuiburi la ultimul etaj, la 4, sistematic, de-a lungul terasei. Crăone toată ziua. În mijlocul betoanelor fierbinți, zici că ești pe plajă. Asta cred și ei.
Încerc OK, Google, niște știri TV. N-am noroc, deși de-acum am depășit cele mai „grele“ știri, de importanță națională: accidente rutiere pe te miri ce șosele, incendii prin vreo magherniță, cântărețe bătute crunt de concubin, cazul Caracal… Suntem deja la chestiile de umplutură, ciupeli răsuflate de pe YouTube, în general, însoțite de cuvântul viral. Astăzi, știrea e de la noi: ni se prezintă un cerb care trece Dunărea înot spre malul sârbesc. În Clisura Dunării, pe la Gaura cu muscă. Îl vedem la mijlocul apelor, este cu adevărat surprinzător. Trebuie să fie vreun migrant sirian sub acoperire, zice unul din off. Dar vine un altul cu comentariul final: Până și animalele fug din țară!
Bun, trecem la chestiile de rutină: pentru pisici (am un șeptel mare…) – rogodele și hrană umedă, apă, verificare litiere etc. Aerisire, așternut, flori. Mic dejun și verificare rapidă mail-uri. Echipare – ca la armată, în două minute.
Ies în bulevard – soare, plăcut; mă aflu la București. Pute de la Glina. Maneaua răsună peste cartier: Mor dușmanii, mor dușmanii/ că arunc mereu cu banii… Sigur că da. Ce vrei, așa e prin mahalale: unii-și îndeasă petarde în gură, alții spânzură câini de țevile caloriferelor; și chiar am văzut la TV niște tipi care au sudat copitele unui cal de o placă mare de metal. La periferia lumii.
Spectacolul intersecției este și el fascinant, cu constantele, cu variabilele lui. De exemplu, cu femeia care urlă din răsputeri, în fiecare zi, strecurându-se printre pietoni:
– Genocidul femeilor!… Genocidul femeilor!… Să vă fie rușine! Rușine, rușine!
Astăzi se uită necruțătoare jur-împrejur. Lumea trece pe lângă ea. Nimeni n-o bagă-n seamă. Unii mai lasă capul în pământ. Alții, în special cei tineri (cu nevestele după ei), surâd ca proștii.
Femeia strigă din nou:
– Ia ziaru’, ia Scânteia,/ Ia decretu’ cu femeia!… Douăj’pe mii de femei au fost omorâte!… Femei tinere!… Și voi ați stat cu mâinile în sân!… Douăj’pe mii, douăj’pe mii! Rușine, bă! Rușine!… Ce fel de oameni sunteți voi, mă?!
Se spune că, în „epoca de aur“, peste zece mii de femei au murit pentru că n-au fost tratate din ordin partinic după pierderea sarcinii… Medicină punitivă.
– Tu, ce te uiți?!… Să dispari dinaintea mea! strigă iar femeia din intersecție. Dispari!… Fără drept de înviere!
Cobor în stația mea galbenă de metrou. Pe peron, remarc un tip înalt care trece grăbit printre călători. Poartă un maiou verde și are brațul stâng, de sus până jos, înfășurat într-o folie transparentă de plastic. Un braț martelat… Toți se uită mirați după el. Dar eu știu: văzusem un tip de-ăsta la Paris, pe o trecere de pietoni, în spatele Beaubourg-ului. Îmi amintesc asta cu precizie, fiindcă m-am luat după el și l-am întrebat ce-a pățit; balcanic, fiindcă așa ceva nu se face pe acolo. S-a uitat la mine cu un zâmbet subțire, de adolescentă:
– E un tatuaj.
– Și plasticul?
– Ca să nu se infecteze. Tocmai am ieșit din atelierul de tatuaj.
– Oh, mersi!
Poate că ar fi trebui să-i spun: Să-l purtați cu plăcere.
Urc în metrou, ca de obicei, în ultima ramă (idiot cuvânt!). Capătul liniei este aproape iar scaunele sunt ocupate de călători – 3 din 5 – plonjați în ecranul mobilelor. Sunt și câțiva cititori lambda. Sunt și unii pe care i-a iertat Dumnezeu: niște bătrâni seci, nerași, cu obrazul tăbăcit, înșirați la ora asta pe scaunele roșii ale metroului; obidiți, ca să folosim un cuvânt de pe vremea obezilor rusești. Te uiți la ei: înțoliți cu hainele nepoților, care nici prin mahalale nu mai sunt la modă: blugi prespălați sau pantaloni uzați din piele (guilty pleasure!), cămăși înflorate de plajă, foste casual (culori tropical-romantice), iarna – cizme ciocate sau ghete cu print piele de șarpe, însă acum, vara – sandale Nike flip-flops ori Dream in Green… Te uiți: Woaw, adio opinci, nenică!… Old lifestyle de Obör. Și din nou, woaw, ce distanță!
Rezemați lângă mine, doi corporatiști tineri, la costum, rași și frezați gen hipster urban, discută:
– Niște investitori caută un tip specializat în retrocomisioane…
– Da, super!… Dar nu înțeleg: ce vor ei să facă?!
– Retrocomisioane, așa le zic belgienii… Ei sunt belgieni… adică para-ndărăt…
Pe-alături, s-a plantat și un tip care n-ar fi înțolit de metrou, dar, e clar, îngroașă echipa de proști cu ciorapi albi; după tonsură trebuie să aibă studii de drept sau de inginerie hidro și acum este hair stylist; ba chiar se uită cu scârbă-n jur, la pulime, fiindcă el face bani. Și, ca să zicem așa, tot pe-aproape, două țoape tinere în taioare sobre gen cadre transnaționale care, însă, pe bune, par în căutare de joburi, fie și hand jobs; alea adevărate au carduri gold, nu circulă cu metroul.
Corporatiștii vorbesc cam tare, nu se lasă ignorați. Au trecut la alt subiect: cum poți să-ți găsești mașina într-o parcare uriașă atunci când ai uitat unde… Sau un obiect rătăcit, un animal fugit de-acasă… Hm, asemenea preocupări… Dar tipii se repliază: cum poți să-ți găsești iubita în brațele altuia?!… Aflu că e o chestiune extrem de simplă: folosind un device TrackeR – un mic disc de metal pe care-l ascunzi în poșeta prietenei și care-ți transmite pe mobil, clipă de clipă, prin ce spații hălăduiește, la ce etaj, dacă trupul îi vibrează pe orizontală sau pe verticală…
Îmi pun căștile, playlist, Victoriile Muzicii ratate, da, acum câteva luni. Numai șapte minute, cobor la Unirii și urc către corespondență. În spațiul stației, sus, spre acoperiș, chiar deasupra peronului, doi porumbei zboară speriați. Au rămas închiși aici…
Metrou – alte șapte minute spre Piața Romană și gata, acum poți să ieși la suprafață. Ești în centru, de-a lungul trotuarelor, pomi în ghivece. Vegetalizare pe bitum. Aerul e transparent. Poate fi un semn bun. Pe aici, porumbeii nu mai zboară. Lipăie pe asfalt, merg pe lângă tine. Wanda mi-a povestit că la Londra porumbelul stă și el la trecerea de pietoni, trece pe zebră o dată cu tine. Cum treceau altădată și la noi câinii vagabonzi.
Eh, da, București – oraș cu ciori, pescăruși și porumbei.
(fragment dintr-un roman în lucru)