Liliana Mercioiu face parte din acea generație a artiștilor postdecembriști ajunși acum la maturitate, care și-au asumat natural o structură bivalentă exprimându-se cu egală dexteritate atât în interiorul cât și în afara categoriilor istorice ale artelor plastice. Formată într-o perioadă de tranziție, artista beneficiază cu egal profit atât de codul unui învățămât de tip academic dar și de deschiderea oferită de o socitetate avidă să absoarbă tot ceea ce lumea modernă îi oferea. Cele două coduri care îi legitimează creația sa și a generației formată la intersecția anului 1989, sunt un canon revizionist, încă puternic, venit dinspre trecut și un altul, nou, aparent mai ofertant și deschis. Privilegiul acestei ezitări a fost un spor de libertate. Așa pot fi considerate acele generații de creatori care, neavând un sistem în care să fie cuprinși, au avut șansa unei alte dezvoltări, mai libere în comportament.
De aceea, poate, demersul ei explorează de la pictura abstractă la câmpurile mai mult sau mai puțin ambigui pe care modernitatea secolului precedent a avut tendința să le refuleze. Asemenea unei întregi generații, Liliana Mercioiu Popa exersează mai multe forme de expresie de la pictură și desen la film, fotografie, instalație.
Pornind de la acest vocabular complex artista împreună cu Sandra Demetrescu, curator, propun pentru această prezentare a sa la Muzeul Național de Artă Contemporană proiectul „Moduri de a construi“. Este, după cum ne informează textul curatorial, un discurs care coagulează teme mai vechi ale sale, actualizate printr-o serie de piese noi. Lucrările au fost recontextualizate în vederea omogenizării în raport cu tema și cu noua sa percepție asupra acesteia. Prin alăturarea tuturor modulelor, expoziția recent deschisă la ultimul etaj al muzeului este concepută ca formă de răspuns la o mai veche preocupare a sa, mediul în care ne petrecem existența. Nu este doar o problemă a ei. Odată cu un tot mai accentuat proces de globalizare, analizarea lumii în care trăim a devenit o preocupare a întregii societăți, iar artiștii, cu precădere cei tineri, și-au focusat atenția asupra acestui aspect. Ei sunt cei care își construiesc cel mai frecvent demersul creativ în raport de problemele societății.
Actualul proiect a pornit de la o serie de fotografii ale artistei, făcute în 2007, prin care documenta poluarea de pe malurile Timișului, din cauza depozitărilor ilegale a resturilor rezultate din construcții. Fără a încerca să inducă în mod ostentativ o concluzie, în sensul în care iresponsabilitatea unora dintre noi ne afectează pe toți, ea propune celor care văd expoziția o dezbatere personală a fiecărui receptor în raport cu orice formă construită sau demolată în cadrul unei activități umane și care ne afectează existența. Întregul set up este susținut într-un registru discret, de sorginte minimalistă în care obiecte, fotografii, instalații sau film compun un răspuns la o problemă de interes general, care devine forma sa de înțelegere asupra subiectului. Scenografia expoziției, subliniază trăsătura unui suprafețe fracturate printr-o serie de unghiuri, drepte sau ascuțite, orientate diferit sau întretăiate ce delimitează spațiul central conturând o construcție simplă, dinamică și expresivă. Privite în ansamblu dar și individual, lucrările compun un caleidoscop a cărui diversitate incită receptorul determinând o lectură care însă nu diluează, ci păstrează consistența mesajului propus de echipă: artist/curator.
Fără a pune accentul pe caracterul nociv al acestei îndeletniciri, Liliana Mercioiu Popa propune un discurs echilibrat, în care este prezentată atât interacțiunea periculoasă a omului asupra naturii, cât și vocația sa ancestrală de a construi. Întreg proiectul este susținut prin intermediul a trei tipuri de compunere: cel mai vizibil, pentru că ocupă întreg spațiul central al expunerii, punctează ideea unui peisaj arid unde doar prezența a doi copaci desfrunziți amintește de faptul că inițial acolo a fost un colț de natură. Această reprezentare arată stadiul în care a fost adus după intervenția umană. Cei doi copaci firavi sunt într-un spațiu încărcat de nisip și de un uriaș schelet metalic, specific celor folosite în construcții. Contrastul dintre cele două forme, natural și artificial, devine o modalitate prin care artista își precizează opțiunile de natură etică. Fără a practica un activism ecologic de tip extrem, ea încearcă să găsească un echilibru decent între spațiul construit și cel natural. Dacă seria fotografiilor realizate acum mai bine de un deceniu susține ideea de malpraxis în raportul om/natură, instalația imaginată pentru expunerea actuală pare să așeze lucrurile într-un dialog mai firesc al omului cu natura. Caroiajul metalic, conceput ca o formă geometrică regulată, induce ideea unei compoziții care, în pofida caracterului ei artificial respectă o normă a echilibrului, permițând naturii să se reintegreze, ce-i drept, firav. Cei doi copaci de la marginea obiectului pot prefigura măcar perspectiva unui dialog, fragil și inegal, cu lumea de beton a omului. Nu întâmplător cred că artista a pus două feluri de pământ, cel în care cresc copacii – sol viu și celălalt, materie primă pentru beton – sol mort, sterp. Ideea acestei alăturări, ca un avertisment, generează însă și speranța că cele două lumi pot să coexiste. O instalație construită din unghiuri ascuțite pare să infirme ideea de dialog deoarece atât piesa, impresionantă ca dimensiune și formă, cât și textele imprimate în spațiul instalației sună mai curând a manifest: „Progres-Distrugere“, „Construcție –Anarhie“, „Dezvoltare –Terorism“. Cu toate acestea, delicatețea în care este conceput întregul discurs precum și spațiul construit, care respiră o anume intimitate, mă fac să insist în această opțiune a unui dialog, care nu este iremediabil compromis, între om și natură. Înclin să cred că și teza curatorială a Sandrei Demetrescu, propune același sens al interpretării: „… exercițiile formale minimaliste, ce așază obiectele – inclusiv tipurile de materiale – într-o tensiune generatoare și creează situații neașteptate de echilibru, dezvăluie o încercare neobosită de a înțelege forțele determinând starea de fapt și o tentativă de a oferi o imagine posibilă a căilor de acces ce pot (con)duce finalmente către o reconciliere“.
Într-o lume tot mai puțin tolerantă cu mediul și în egală măsură cu sine, în care artiștii propun tot mai multe subiecte apocaliptice, Liliana Mercioiu Popa optează pentru speranță.