Trei povești cu Stela

Formula juriului care alege „Cea mai bună piesă a anului“ este, de vreme bună, aceeași: Dan C. Mihăilescu, Marian Popescu și cu mine. UNITER-ul și Casa Regală a României susțin acest concurs cu devoțiune. Ca și noi. Îți trebuie dedicație ca în fiecare an să o iei de la capăt, să cauți între zeci și sute de piese un text bine scris, care ar putea să incite un regizor și un teatru, astfel încît alegerea noastră, din tot ce primim, să nu rămînă un volum pe un raft, într-o bibliotecă. Mecanismul acesta este: piesa unui dramaturg își traversează ciclul firesc atunci cînd devine spectacol. Cînd este pusă în scenă și poate fi văzută de spectatori. Altfel, rămîne literatură. Nu intră în arenă. Cam în fiecare an există teme predilecte, legate de contextul istoric sau politic imediat. În fiecare an există enorm de multă maculatură, sufocantă, care îți poate pune nervii la încercare întrebîndu-te exasperat „la ce bun?”. Poate că românul s-a născut poet și acest șablon îndeamnă subconștientul să se manifeste artistic. În orice condiții. Aproape fiecare se bănuiește de har, de verb, de proximitate cu artele spectacolului. Complicat.

De-a lungul timpului, concursul acesta a pus în circuit cîteva nume de dramaturgi. Și a certificat altele. Aproape de treizeci de ani, Concursul inițiat și coordonat de UNITER a urmărit cu răbdare, prin specialiștii din jurii, profilul unui autor de piese de teatru. Poate ce a funcționat mai greu, în multe perioade, a fost exact depășirea etapei de scris și montarea piesei premiate sau a unora dintre cele nominalizate pentru cea mai bună piesă din anul respectiv. Structurile narative sînt deja foarte diferite și la noi, sînt nume de autori care scriu în colaborare directă cu un regizor, sînt texte de nișă, teme sociale, sînt și regizori-dramaturgi care își montează propriile scrieri, așa cum unii regizori de film lucrează după propriul scenariu. Drumul este lung și pentru că nu există la noi rezidențe serioase, ca afară, pentru dramaturgi. Aproape tot ce au făcut în ultimii ani este merit personal. Doar Reactor de creație și experiment Cluj, o instituție independentă, a spijinit această mișcare prin rezidență la ei. Gianina Cărbunariu, Elise Wilk, Mihaela Mihailov, Mimi Brănescu, Lia Bugnar sînt cîteva dintre numele cele mai active în această zonă, cu o dramaturgie de impact, ancorată și în temele acute de astăzi, dar nu numai. Scriu texte foarte puternice care sînt tot mai montate în teatre de stat sau independente. Sînt profiluri deja arhi-cunoscute, care știu că nu este ușor nici în Franța, nici în Germania, doar că acolo dramaturgii sînt mai stimulați și mai sprijiniți prin burse sau locuri propriu-zise pentru creație. Ce se întîmplă după nașterea unui text, nu este chiar atît de simplu nici acolo.

Asistăm zilele acestea la un debut în toată regula, acela al Stelei Giurgeanu. Un debut pentru un posibil dramaturg, un debut pe scenă cu spectacolul Matilda și groparii. Intersecția cu scriitura Stelei Giurgeanu are ceva semnificativ în esență. A scris și a trimis de mai multe ori texte pentru acest Concursul „Cea mai bună piesă a anului”. În 2015 cîștigă cu Timpul nebunilor, care a fost citită într-un spectacol-lectură la Teatrul Național din București. Un an mai tîrziu, o altă piesă a Stelei Giurgeanu este nominalizată de noi în Selecția finală a Concursului UNITER. Cînd am desfăcut plicurile și i-am regăsit numele din nou, am înțeles că preocuparea este constantă, este un exercițiu care topește tehnici, tipologii, construcții clare de situații, un anumit tip de limbaj, de tăietură a replicii. Și că este o evoluție în scriitură. În 2019, cîștigă din nou Concursul. Matilda și groparii este o pledoarie polifonică, în registre diferite, despre iubire. Umorul negru structurează piesa pe multe trepte stilistice și de receptare. Absurdul unei situații și tăinuirea unor fapte amestecă gustul comediei cu cel al disperării. Absența iubirii din viețile unor femei, violența, absurdul conduce de fapt, fără strategie, la alt fel de absurd, la crimă și, tot fără un plan elaborat, la absolvirea tuturor vinovățiilor și durerilor prin iubirea care îi poate salva pe toți. Dincolo de minciună. Și de orice paradox. Șansa acestui text și a Stelei Giurgeanu a fost aceea că Teatrul Național din București și-a dorit să o aibă în repertoriu. Ion Caramitru își asumă, de fapt, misiunea ca piesa cîștigătoare să fie jucată la Național. Nu întotdeauna i-a ieșit. Nici regizorii nu au dat buzna, poate că nu-și găsea nici locul în repertoriu. Acum însă, și pe lipsa de buget, și pe ideea de a antrena și actori mai puțini solicitați, lucrurile s-au așezat mai bine decît aș fi crezut. Proiectul a plecat ca un exercițiu, poate, dar a ieși un spectacol care a prins, se joacă de la mijlocul lui decembrie și este cerut de public. Mircea Rusu, de data asta ca regizor, dezvoltă un laborator de studiu pe text, invitînd-o de la început pe autoare ca parte din echipă. Lucrul dramaturgului cu echipa de creatori, pe fiecare replică, este ceva important pentru ambele părți. Co-abitarea dramaturgului cu trupa este benefică pentru toată lumea. Pentru Stela Giurgeanu, tot acest interval al căutării pe text, al prospecțiilor, al discuțiilor a fost botezul în lumea teatrului. Forma esențială în inițierea ei în lumea adevărată a teatrului, a scenei, a repetițiilor, a unui alt tip de limbaj, de tensiune și de înțelegere. Înăuntru se văd alte drumuri, alte lumini și cu totul alte umbre. Pentru regizor, actori, scenograf, arta dialogului s-a nuanțat. Răspunsul la anumite îndoieli față de o replică, de anumite lungimi a fost găsit pe loc, autoarea fiind cu ei, lîngă ei, prezentă și foarte discretă, în același timp, dispusă să modifice acolo unde era necesar.

Atașamentul lui Mircea Rusu față de Matilda a fost contaminant. A fost singurul care a crezut în acest proiect, în distribuția pe care și-a ales-o, a construit un spectacol rotund, cu situații just puse în pagină, cu relații clare între personajele cu tipologie bine decodată din text. A făcut ca un vis timid al unora să capete materialitate. Colaborarea cu arhitectul scenograf Gabi Albu a condus la un spațiu sordid, arid, misterios, incitant în care povestea se așază foarte bine. Iar lucrul cu toți actorii aleși în distribuție este dovada că teatrul înseamnă împreună, căutare, muncă dar și o recompunere tandră a unor energii și a unor lumi.