Studiile de cultură materială sunt strâns legate, în Italia, de întreținerea arhivelor comunale și private, vechi de sute de ani, în care regulamente civile precum Prammatica delle vesti (1343-1345) descriu în negativ exact cultura materială, nivelul economic al societății și o istorie a gustului vestimentar din epoca și spațiul scrierii lor. Un asemenea document, inventar cvasicomplet al hainelor interzise sau doar suprataxate în cazul afișării în public, este o referință, între multe altele, și într-un studiu sintetic recent al Robertei Orsi Landini despre vestimentația secolului XIV toscan. Specializată în istoria costumului, autoarea consideră că acest secol marchează o schimbare vestimentară decisivă, prin diferențierea modei feminine de cea masculină. Fapt previzibil pentru un secol de Ev Mediu târziu, nu caracterele feminine sunt primele scoase la iveală (societățile premoderne erau pudice și, în plus, și artiștii pierduseră de mult, în Trecento, știința antică de a reda corect anatomia), astfel că, înainte de a descoperi decolteul sau talia femeii, primele haine mulate și caractere sexuale expuse sunt cele masculine. Ele derivă adesea din haina militară și presupun evidențierea gambelor, a brațelor, taliei și pieptului (deseori amplificat caraghios, cum se va vedea până târziu în așa-numitele portrete de aparat), alteori chiar expunerea până sus a picioarelor. Până în Trecento, hainele lungi și largi fuseseră un apanaj al ambelor sexe, dar, odată ce moda se afirmă impetuos în comunele italiene tot mai dezvoltate, vestimentația anterioară anacronică mai poate fi observată, în fresce și pictură de panou, doar în redarea bătrânilor.
Studiul culturii materiale a unei epoci implică în primul rând recursul la arhive și la artefacte supraviețuitoare, dar și o privire atentă la arta epocii. Pentru contribuțiile ei la scrierea unei istorii a costumului, artei i se recunoaște, chiar și de către cei mai abili relativiști, valoarea documentară, capacitatea de a absorbi și a transmite informații prețioase. Prin studiul imprimeurilor vestimentare și în arta – mai complexă material la sfârșit de Ev Mediu decât va fi în Renaștere – de a reda prin tehnici și materiale scumpe chiar apelul tactil al texturilor și prețiozitatea lor, s-au refăcut istorii complicate ale raporturilor economice italiene cu Levantul, cu Mongolia, cu Spania arabizată, atestând ornamentica și tipurile de țesături ajunse, de exemplu, în Florența din aceste zone. Detalii nepurtătoare de valoare iconografică au, în pandant, o valoare istorică distinctă de cea a scenei religioase reprezentate. De exemplu, dacă analizăm mantiile Fecioarei sau sfinților, covorul rulat pe treptele unui tron solomonic pe care se află Fecioara în slavă, draperiile purtate de îngeri ca fundal al unei încoronări a Fecioarei, valoarea lor istorică rezidă chiar în prezența în epocă a unor asemenea textile, importate la prețuri adesea exorbitante și utilizate de patriciatul comunal prosper. Citite în cheia potrivită, ele ne transmit informații exacte chiar și atunci când provin din lumea așa-ziselor „invențiuni“ artistice. Unele artefacte doveditoare chiar au supraviețuit în muzee, ocazional și în România, sau au fost descoperite întâmplător prin excavații și restaurate, și ele confirmă acuratețea multor asemenea „documente“ vizuale oferite de artă.
În lumea italiană, mult mai preocupată de conservarea trecutului său decât de speculații filosofice în marginea artei, interesul față de aceste abordări istorice și materiale este explicit, chiar acaparator. Îi împinge către acest lucru și datoria – greu de împlinit la scara cuvenită – față de o țară care nu este doar cea mai săpată din lume (spun arheologii), dar și, foarte probabil, cu cea mai mare concentrație de artă pe metru pătrat.
Amintind mai sus Prammatica delle vesti, ne situăm în contextul legilor somptuare, care impuneau restricții, chiar interdicții de a utiliza anumite materiale textile, perle, geme, varii pietre prețioase, imprimeuri, care reglementau uneori până și numărul nasturilor de pe mâneci sau funcționalitatea lor (interziceau, de exemplu, nasturii pur ornamentali). Bogăția și prestigiul social se afirmau în primul rând prin însemne exterioare, iar acestea trebuiau să împiedice amestecul claselor și utilizarea hainei cu beneficiu social, ca acumulare ilegitimă de prestigiu. Analizele vestimentare și legislative trebuie, desigur, contextualizate de fiecare dată, pentru că lumea italiană premodernă s-a dezvoltat după tradiții și forme de guvernământ distincte: astfel, aristocrația mercantilă venețiană a avut alte gusturi și limitări decât lumea ghildelor din comunele toscane, iar Florența s-a afirmat în genere ca un spațiu mai permisiv cu străinii din jur. Familii emigrate din Lucca au avut, de exemplu, posibilitatea ca, în decurs de numai o generație, printr-o dinamică socială favorabilă, să acceadă inclusiv la poziții înalte în politica locală, fapt, de exemplu, nepermis în Veneția.
Chiar în contextul legilor somptuare, cavalerii, juriștii și doctorii, ca și consoartele lor, erau exceptați de la respectarea interdicțiilor. Afișarea luxului le era permisă acestor categorii (între altele, ca o curiozitate, și prostituatelor) pentru că luxul era parțial admis și prin prisma unei politici de magnificență a orașelor, care trebuiau să-și afirme grandoarea și bunăstarea economică prin arhitectură și prin ținuta opulentă a anumitor categorii sociale. Dar, cum Renașterea este și o epocă de ieșire din sistemul rigid compartimentat al „castelor“ medievale, treptat, în anumite orașe italiene, forme de ingeniozitate fiscală au condus la o anumită relaxare a interdicțiilor somptuare, comutate pe suprataxarea luxului și a vanității. Pagare le pompe este o expresie italiană analizată într-un studiu separat de o altă cercetătoare a costumului, Jane Bridgeman, care a semnalat, referindu-se la această expresie, permisiunea acordată uneori claselor medii de a purta haine superioare printr-o impozitare suplimentară.
Roberta Orsi Landini oferă mai multe pagini (Tavole), cu detalii decupate din arta italiană a secolului al XIV-lea, compilând vizual informație valoroasă despre coafuri, centuri, veste, cămăși, mantouri, încălțăminte, acoperăminte de cap și lenjerie intimă. De reținut, obligatoriu, că denumirile din epocă sunt adesea intraductibile, iar referenții complet ieșiți din uz astăzi, astfel că efortul de a întregi documentarea lor trebuie să fie deopotrivă istoric și lingvistic, cu apel la surse variate cum ar fi inventarele, registrele comunale și reglementările statutare, predicile de înfierare venite dinspre ordinele călugărești, arta (în speță fresce și panouri de altar, întregită și cu contribuția, esențială în acest caz, a genurilor de artă decorativă), cronica florentină (chiar din secolul XIV) a lui Giovanni Villani, literatura lui Franco Sacchetti sau a lui Boccaccio etc. De altfel, acest stil de cercetare totală, multidisciplinară, oferă un model de responsabilitate științifică aflat la ani lumină față de relativismul postmodern. În plus, el nici nu este posibil, la un nivel avansat (de expertiză), fără o formație solidă și o specializare de durată, cum este și cazul Robertei Orsi Landini, cu cercetările ei de o viață în domeniul istoriei textilelor și a costumului.
Ca o completare oportună, nu cu mult timp în urmă, începutul lui 2018 încă mai prindea, pe simezele Galleriei dell’Accademia din Florența, o expoziție dedicată culturii materiale florentine a aceluiași secol XIV, pe care o adaug, ca ecou bibliografic valoros și complementar, cărții de autor a Robertei Orsi Landini. Studiile din catalogul-martor al acelei expoziții documentează o complexă istorie economică a aceleiași zone cercetate și în cartea semnalată. În studiile și fișele de catalog rezultate, accentul nu mai cade însă pe informația artistică (deși ea nu lipsește), ci pe premisele formării culturii materiale a epocii, cu toate datele istorice complexe (demografice, tehnologice și vizuale) pe care le presupune o înțelegere competentă. Autorii invitați în alcătuirea acestui catalog au propus studii documentate despre comerțul cu textile în Mediterana în secolele XII-XIV, despre producția de lux a țesăturilor din lână și mătase (și istoricul ghildelor aferente), studii istorice și comparative de ornamentică textilă, analize de catalog ale artefactelor de artă decorativă din muzeele florentine etc. Înțelegem mult mai bine, pe aceste baze cum nu se poate mai concrete, apariția Renașterii în spațiul florentin și însăși posibilitatea de emergență a capodoperelor care ne încântă până astăzi, când privim, în context istoric, saltul demografic și economic excepțional al Florenței secolului al XIV-lea (a fost unul din primele patru cele mai populate orașe europene ale epocii), politicile inclusiviste față de orașele din jur, raporturile comerciale nediscriminatorii cu spațiile exotice și cu Anglia Plantageneților de unde importau lână, în general importul de materii prime de lux, creația tehnologică, concurența acerbă, garanțiile de calitate reglementate prin ghildele meșteșugărești (așa-numitele Arti Maggiori) etc.
Așa se explică, până în prezent, și prezența atât de proeminentă a Italiei în industria contemporană a modei: are în spate, de fapt, sute de ani de evoluție continuă, în care, asemenea începuturilor, granițele dintre meșteșug și artă se estompează.
________________
Roberta Orsi Landini, Moda a Firenze e in Toscana nel Trecento, Edizioni Polistampa, Firenze, 2019, 160 p.
Cecilie Hollberg (ed.), Textiles and Wealth in 14th Century Florence. Wool, Silk, Painting, Giunti Editore, Florence, 2017, 288 p.