Ochiul bolnav

Elif Shafak este o scriitoare de succes, tradusă în zeci de limbi. Popularitatea ei nu poate fi confundată cu genialitatea pentru simplul motiv că literatura universală ne oferă alte standarde. Incontestabilă rămâne inspirația autoarei în alegerea subiectelor. Originea ei turcă a funcționat ca un fel de predestinare în preferința pentru temele fierbinți caracteristice Orientului Mijlociu, atrăgând astfel atenția publicului prin actualitatea acestora, alteori prin melanjul interesant între mistica islamică și cea iudaică, rezultând meditații atractive.

Cred că se poate vorbi de cărți inegale ca valoare. Bastarda Istanbulului, de pildă – dincolo de scandalul pe care Shafak l-a provocat denunțând drept genocid ceea ce oficialitățile turce numesc „relocarea armenilor“ în Primul Război Mondial –, rămâne o carte previzibilă, cu desfășurare plată, dar m-a cucerit, în Cele patruzeci de legi ale iubirii, sensibilitatea uriașă dublată de o inteligență artistică ce creează și susține o tramă emoțională cu efecte maxime. În acest roman plin de înțelesuri mistice autoarea reia povestea dervișului mereu în căutare de sine, temă privilegiată în romanul cu titlul original Interzis. Pot fi recunoscute ecouri și din Oglinzile orașului, unde niște evrei sefarzi expulzați din Peninsula Iberică se stabilesc în Imperiul Otoman. În Cele patruzeci de legi ale iubirii, căutarea mistică își regăsește circularitatea, întoarcerea spre sine devine întoarcere în sine. Dar pentru orice victorie se plătește un preț. Sub presiunea acestui preț, mai întâi prefigurat, apoi onorat, stă întreaga desfășurare a evenimentelor.

Astfel aș rezuma cartea, scrisă ca un poem iridiscent amplificat în cercuri concentrice, dar unele ce contrazic legile fizicii: nu se estompează pe măsură ce devin tot mai largi, ci își sporesc adâncimea, ca și cum nu ar crește din ele însele, ci o forță exterioară le insuflă viață. Ești surprins și fermecat, dar tocmai când beatitudinea descoperirii de sine te înalță, legea surpării de sine, a patruzeci și una, nescrisă, exterioară cărții, își arată colții.

Acțiunea începe cu fapte de viață cotidiană ce se răsfrâng până departe, realitatea și ficțiunea împletindu-se spre folosul amândurora: pe de o parte, ficțiunea impune exigență vieții banale, obligând-o să-și ridice standardele; pe de alta, datele concrete asigură o familiaritate, fie și precară, cu absolutul. Soții David și Ella Rubinstein locuiesc în Northampton, Massachusetts. David este dentist, în timp ce Ella, mamă a trei copii, casnică, nu și-a împlinit visul de a deveni redactor de carte. În prag de patruzeci de ani, ea își găsește un serviciu la o agenție literară din Boston. Deși nu știa nimic despre sufism și secolul al XIII-lea, acceptă să evalueze manuscrisul unui roman cu titlul Dulce blasfemie, scris de un autor necunoscut: Aziz Z. Zahara. Cartea îi schimbă viața. Planurile se interpătrund. Pe măsură ce lectura înaintează, Ella este absorbită de farmecul romanului emanat, cum altfel?, de personalitatea autorului, pe care și-l imaginează în fel și chip. Caută informații despre el pe internet și începe să-i scrie emailuri. Ei doi țes un dialog paralel cu manuscrisul căreia femeia îi pregătește un referat și paralel cu viața ei aparent împlinită, dar în realitate trasă ca un lințoliu peste golul sufletesc pentru care Aziz este leacul. Ficțiunea pe care Ella o citește, lăsându-se transformată de sensurile ei, are răbufniri în viața reală, astfel încât totul duce spre un destin răsucit. Soția model își părăsește soțul și copiii pentru a-și trăi marea dragoste, în ciuda faptului că aceasta nu are viitor, bărbatul iubit fiind bolnav grav. Ella alege prezentul ce nu poate fi amânat, dar tocmai prezentul face din viața ei o ficțiune pentru că o mână spre exemplele ilustre din cartea pe care cu atâta sârg a studiat-o. Dulcea blasfemie este blestemul iubirii, cea care nu umblă cu jumătăți de măsură: salvează totul sau distruge totul.

Ficțiunea și realitatea se potențează reciproc, cum se vede și din concretețea istorică a personajelor citite de Ella. În timp ce lectorul se spiritualizează prin alegerile-i aparent absurde, eroii din cartea lui Aziz își câștigă dreptul la o nouă viață, ficțională. Ei sunt celebrul Rumi și maestrul său, dervișul Shams din Tabriz, inconsistent ca o metaforă, dar capabil să polarizeze existențele din jur: stârnește valuri de iubire și de ură, de simpatie și repulsie. Altfel nu ar fi posibil dansul – joc al contrastelor. Dervișul nu numai că se rotește în dans, ci lumea întreagă se rotește în jurul lui. El chiar este o metaforă, una ascensională, ce va cădea în înălțimi.

Într-un text de ficțiune, autenticitatea e dată de asemănarea cu viața, spune Jean Ricardou, și banalitatea este asemănarea cu alte texte. Elif Shafak reușește să ocolească pericolul banalității în ciuda asemănării cu alte texte deoarece faptul de a fi în viață este mereu proaspăt, niciodată același, iar autoarea mizează în amplul ei poem mistic pe ascuțișul vieții ce face posibilă transfigurarea de sine. Acest fenomen începe de la Ella, grație iubirii pentru Aziz, și se termină cu Rumi, cel care, prin influența lui Shams din Tabriz, se transformă dintr-un respectat orator în „Prințul poeților sufi“. Cronologia nu mai contează pentru că, în planul realizării de sine, dictatura timpului este abolită, totul se concentrează într-un prezent continuu.

Personaje precum Hasan cerșetorul, Trandafirul Deșertului, târfa, Suleiman bețivul, Zelotul, Baybars războinicul, Husam învățăcelul și altele alcătuiesc o pastă narativă destul de străvezie pentru a se vedea prin ele simbolurile descărnate, inaderența la real, fiind mai mult niște noduri poetice decât prozastice, chiar dacă o desfășurare narativă este evidentă, dar gradul lor de conceptualizare a vieții pe care o duc le face unice și inubliabile, ca să nu mai vorbim de eroii principali, excentrici și ei, căci, după spusa autoarei, „între a te pierde în Allah și a-ți pierde mințile e doar un hotar firav“. În spațiul creștin vorbim de nebunie întru Hristos, traductibilă printr-o metanoia ce transformă un om simplu într-un inadaptat, un proscris. Astfel vor deveni Shams, Rumi și, în celălalt plan, Ella, care-și va părăsi familia și prietenii în favoarea unui bărbat cavernos.

Orice poveste de iubire poate deveni faustică. Sfâșierea lumii, tortura ființării sunt elocvente în cazul iubirii dintre Ella și Aziz, la fel ca în cazul iubirii dintre Kimya și Shams. Pentru dervișul rătăcitor, iubirea este o luptă cu limitele. La limita bărbatului nu există femeie, așa cum la limita femeii nu există bărbat. Limita e dincolo de cuvinte, este trăirea supremă, dorul de absolut care sfâșie, uneori metaforic, alteori în cel mai concret mod cu putință. Acolo înveți să accepți inexistența, nu-l mai înțelegi pe celălalt. Dar neînțelegând, persoana iubită devine un străin. Și iată impasul iubirii: dacă nu-l înțelegi și este un străin, îl iubești vreodată cu adevărat? Poți iubi fără să cunoști? În felul acesta, iubirea seamănă cu vocația autodistrugerii.

Discuțiile dintre inteligenta Kimya, pupila lui Rumi, și Shams sunt un prilej pentru Elif Shafak să problematizeze condiția femeii în Islam. „Nimeni nu le dă femeilor cărți ca să le deschidă ochii“, spune Kerra, soția lui Rumi. Ei i se interzice și să le atingă pentru a le șterge de praf. Dar asta înseamnă să lupți pentru Dumnezeu împotriva lui Dumnezeu deoarece căutarea de sine nu mai poate fi circulară. Atât timp cât negi valoarea jumătății tale ești un sfâșiat, umbli sângerând prin lume, creezi oroare, nu dragoste. Când Kimya remarcă un verset din Al-Nisa în care se spune că bărbații sunt superiori femeilor și pot dispune de ele cum vor, Shams contrazice această idee, ca fiind greșită. Acolo se vorbește, declară el, de neamul bărbătesc și cel femeiesc ca fețe complementare ale unui adevăr unic.

Greu de crezut, nu-i așa? Cu cât omul e mai disperat, cu atât se îndepărtează mai mult de principiul feminin. Cei doi nu mai aparțin unul altuia, ci fiecare sieși. Femeia devine un ochi bolnav, o lumină străină ce nu mai pătrunde în trup. Astfel, întregul se năruie. Lumea își trăiește limita.