Chupacabra

Roman cu aer de policier noir, Poartă-ți plugul peste oasele morților este una dintre cele mai bune proze ale laureatei premiului Nobel pe anul 2018, Olga Tokarczuk. Chiar dacă scriitoarea poloneză a declarat în mai multe rânduri că teoria literaturii nu se află în perimetrul său de interes, alegerea acestui ancadrament paraliterar indică o preocupare pentru meșteșugul literar în sine, pentru posibilitățile pe care le oferă polarul în cazul de față, gen care construiește narațiunea din punctul de vedere al infractorului, lăsând problema elucidării crimei și a ispășirii pedepsei într-o zonă periferică. Poartă-ți plugul peste oasele morților extrage astfel din genul romanesc al polarului, al thrillerului – o literatură a crizei, prin definiție – ingrediente precum labilitatea, dezechilibrul societății contemporane, pulsiunile tenebros-criminale ale ființei umane, pe care le asezonează cu exortații de ecologism angajat și cu accente de povestire filosofică, de utopism blake-ian.

Narațiunea focalizează, în ramă de policier, o zonă rustică din sud-estul Poloniei în plină transfigurație, sub forma unei povestiri alegorice despre raporturile dintre oameni și animale, oameni și natură. Într-un cătun izolat din Munții Sudeți, la granița cu Cehia, se petrec mai multe omoruri, victimele fiind vânători împătimiți, iar criminalii lor – nici mai mult, nici mai puțin decât animalele sălbatice, după cum susține naratoarea, Janina Duszejko. Primul găsit mort, înecat cu un os de căprioară, este cel poreclit Talpă Mare, un gnom jigărit care face braconaj, tratând pădurea ca pe propria ogradă. Câteva capitole mai încolo sunt uciși Comandantul Poliției – un șpăgar contrabandist; Mațe – un nou-îmbogățit postcomunist, saturnian căruia îi place să ucidă animale cu arme ca din Războiul Stelelor; Președintele Asociației Ciupercarilor „Mânătarca“ – un jupiterian născut pentru a conduce și, ultimul pe listă, Preotul Foșneală, care-i numește pe vânători, în predica ținută la sfințirea capelei vânătorilor, „ambasadori și parteneri ai lui Dumnezeu în opera creației“, „păstrători ai ordinii și armoniei din natură“ (p. 246).

Fostă ingineră de poduri, reprofilată, din motive de sănătate, în profesoară de engleză, geografie și lucru manual, în prezent pensionară ce predă câteva ore de engleză la școala din sat și, în particular, traducătoare, alături de cel numit Visătorul, din opera lui William Blake, Janina Duszejko este văzută de localnici și autorități ca o babă sărită de pe fix, care prețuiește animalele mai mult decât oamenii, care vorbește despre astrologie ca despre o știință la fel de serioasă ca sociobiologia, despre Vânătorul Nopții având ca misiune lichidarea oamenilor haini, despre Chupacabra, animalul misterios și justițiar. Ea trimite poliției, pe măsură ce crimele se adaugă, scrisori în care afirmă că, după cum arată conjuncțiile astrale, omorurile au fost comise de animale sau de insecte.

Olga Tokarczuk utilizează și aici tehnica din Rătăcitorii, roman publicat în 2007: conectarea unor elemente narative incongruente, prin ceea ce ea numește punți de legătură, prin refrene, laitmotive, repetiții. Scris în 2009, Poartă-ți plugul peste oasele morților creează o rețea complexă, un joc metaliterar de corespondențe, punând astfel în relație titluri de capitole cu motto-uri culese din textele lui Blake, fapt ce produce un efect paradoxal, deopotrivă umoristic și tensionat. Capitolul doi de pildă, intitulat Autism testosteronic, e acompaniat de mottoul: „Câinele care moare de foame când își slujește stăpânul / E un semn care prevestește falimentul Statului“; capitolul șase, Banalități și trivialități, are mottoul: „O căprioară care rătăcește prin pădure / Aduce neliniște sufletului omenesc“. Trimiterea simbolică la universul lui Blake se poate observa și în evidențierea unor cuvinte prin majusculă: Beteșuguri, Noapte, Groază, Furie, Iepuri, Maladie, Unelte, Deprinderi, Mânie, Cuvinte, Crepuscul. Discursul are un aspect infantil-simbolist-ludic, intensificat și de identificarea oamenilor și animalelor prin porecle: Sperietoare, Talpă Mare, Comandantul, Preotul Foșneală, Visătorul, Palton Negru, Mațe, Scriitoarea, Vestea Bună (vânzătoarea asiatică de la magazinul second-hand), Doamnele (căprioarele), Consulul (un vulpoi solitar), Fetele mele (cele două cățele despre care naratoarea află că i-au fost ucise în timpul unei partide de vânătoare). Localnicii au caracteristici ambigue, semn al unor metamorfoze în plină desfășurare. Naratoarea observă detalii stranii la braconierul Talpă Mare, picioarele acestuia părându-i mai degrabă de demon decât de om; la vecina sa, scriitoarea Sura, cu tălpi de „rusalcă a logosului“; la pădurarul Ochi de lup, ale cărui pupile sunt extraordinar de alungite. Se vede pe sine și pe prietenii săi, Sperietoare și entomologul Boros, ca pe niște fauni, jumătate oameni, jumătate animale, cu „fețele acoperite cu blană“ (p. 171). Cititorul este antrenat de la primele pagini să-și pună problema ce fel de text are în față – paraliterar, metaliterar, eseistic?, să gândească într-o logică diferită în acest spațiu livresc maleabil, astfel încât ideea unui pact pe care animalele l-ar face pentru uciderea călăilor lor să apară ca o variantă plauzibilă. Textul conține mai multe puncte de inflexiune, de la cele de suspans clasic, de tip polițist, care țintește spre rezolvarea crimelor și restabilirea ordinii, la un strat de suspans metaliterar, unde la întrebări precum „De ce unii oameni sunt răi și nemernici?“, se propun ca răspunsuri: din cauza lui Saturn, a educației precare, a televiziunii, a lipsei litiului și magneziului din dietă. La un al treilea strat al suspansului, „crestat“ și el – așa cum își definea autoarea tehnica într-un interviu – în materia scriiturii, romanul poate fi citit ca un eseu impetuos despre drepturile animalelor. Locuim în mijlocul unui mare abator, dar ne facem că nu știm. Sunt însă șanse mari ca, peste niște ani, nepoții noștri să privească la prezent ca la un îndepărtat timp al barbariei, în care înaintașii încă ucideau animale. Sunt teme care apar și la scriitori precum J.M. Coetzee, David Foster Wallace, naratoarea Janina Duszejko fiind apropiată, în acest sens, de personajul Elisabeth Costello din romanul omonim al lui Coetzee, cea care ținea discursuri incomode despre faptul că refuzăm să stăm la aceeași masă cu călăii de la Auschwitz, în schimb ne însoțim senini cu ucigașii de animale, despre faptul că atitudinea generală pe care o avem față de animalele pe care le mâncăm este disprețul: le disprețuim pentru că ele nu ni se opun.

Vegetariană și militant ecologist, Olga Tokarczuk a conceput patul germinativ al narațiunii exploatând vizionarismul lui William Blake, cel care anunța, în Proverbs of Hell, Auguries of Innocence, The Mental Traveller, un etos radical nou, o utopie transmutată în realitate, astfel încât animalele să nu mai fie sacrificate, iar oamenii, vegetarieni, să intre într-o altă vârstă socială, în care pofta de putere este domolită. Etosul lui Blake se impune ca soluție, după cum sugerează naratoarea, și pentru că „lumii i-au căzut petalele“, pentru că „realitatea a îmbătrânit“, ca orice organism viu ea suferind un proces de apoptoză, adică de moarte naturală cauzată de surmenarea, epuizarea materiei (p. 64). Titlul romanului, Poartă-ți plugul peste oasele morților, redă de altfel un pasaj din volumul lui Blake, Proverbs of Hell. După cum iarna decolorează iarba până la cenușiu și „salubrizează natura“ (p. 236), odată ce se instalează pe Platoul din Munții Sudeți, imediat după Ziua Morților, așa și faptele naratoarei ar trebui înțelese, conform deznodământului pseudo-policier, ca „un dezinfectant, un aspirator“ (p. 13), ele contribuind la pregătirea terenului pentru o nouă vârstă. Janina Duszejko este însă un narator subiectiv și, prin urmare, este cu adevărat autorul celor patru omoruri în măsura în care și Chupacabra – personaj de mitologie recentă adus în discuție – este un animal real, și nu doar o legendă urbană. Or, așa cum reiese din unele cercetări antropologice, Chupacabra este o creație pop a anilor ’90, avându-l ca model pe monstrul Sil din filmul horror science-fiction Specii. Ceea ce îi pune în relație pe Janina Duszejko și pe Chupacabra – cel din urmă putând fi văzut și ca un soi de animal-totem al celei dintâi – sunt „calmul clarității“ și calitatea de „Urgie a cerului“ pe care și-o arogă, sintagme asupra cărora naratoarea apasă autoironic în argumentația sa. În legătură cu autoironia naratorial-auctorială exploatată cu prisosință în roman, să mai adăugăm aici doar informațiile date de Janina Duszejko privind cercetarea astrologică întreprinsă de ea pe un corpus de 1042 date de naștere și 999 date de deces adunate în timp, fiind vorba de „un proiect fără finanțare din partea Uniunii Europene. Un proiect conceput în bucătărie“ (p. 62), privind studiile, tot non-finanțate, prin care vrea să demonstreze că există o relație clară între filmele difuzate la televizor și hărțile astrale.

Tradus de Cristina Godun, care mai are la activ trei versiuni românești ale cărților Olgăi Tokarczuk, (Casă de zi, casă de noapte, Rătăcitorii, Ultimele povestiri), romanul redă pe copertă lucrarea Drama supremației a pictorului neosimbolist Felix Aftene, cel care, pentru Editura Polirom, a ilustrat și Cartea ființelor imaginare de Borges.