Stefan Zweig sau destinul insultat

Stilistica propunerii unui itinerar în perspectiva găsirii lui Stefan Zweig, asemenea unui fir al Ariadnei salvator într-un labirint din care George Prochnik are flerul de-a dibui ieșirea potrivită, mi-a adus aminte de cartea lui Frédéric Beigbeder, Oona & Salinger. Aceeași investiție grațioasă într-un proiect livresc urmărit cu minuție, o documentare exemplară și-o memorabilă tușă personală. Dacă în cazul eseistului francez a fost vorba despre reconstituirea unei povești de amor cu totul specială, în cazul Exilului imposibil avem de-a face cu ambiția de-a desena traseul unui scriitor, Stefan Zweig, de la gloria care i-a gratulat, ba chiar i-a copleșit tinerețea și maturitatea, la gestul suicidal. Distanța pare de neparcurs. Motivațiile nu coagulează, la prima vedere, un sens capabil să convingă. În plus, faptul că vienezul cu o operă fabuloasă și-a luat zilele în tandem cu Lotte, a doua sa soție, aruncă întreaga tragedie într-o zonă cu morbiditate maximă. Dar cum cititorul este mereu luat de mână și dus pe urmele celor doi, gestul final, petrecut la data de 22 februarie 1942, la Petrópolis, în Brazilia, nu mai apucă să inducă stări emotive sumbre. Mai degrabă suntem invitați la un ceremonial îndelung pregătit, explicat în cea mai mare măsură și săvârșit în marginea unei tandrețe care colorează, dual, un destin incomplet.

Soarta lui Stefan Zweig a fost, în planul istoriei, rezultanta unor factori care și-au asociat efectele, din păcate într-un sens nefericit. Primul dintre ei este emanciparea de după 1860, ieșirea din mentalitatea de ghetto, în tentativa de sincronizare a comunităților iudaice cu societățile de apartenență. Neologii se afirmă repede, chiar spectaculos, contribuind la avântul modernității, într-un entuziasm cenzurat însă tot mai drastic de proliferarea naționalismelor sub diferite etichete. Deveniți atât de vizibili, concurând pe o piață a valorilor de tot felul (economice, politice sau artistice), și-au sporit vulnerabilitatea în mod paradoxal, tocmai prin asumarea etnicității. Succesul mișcărilor ultra-conservatoare s-a hrănit din ura declanșată de această concurență, venită din partea celor până de curând marginalizați de drept și de facto. Exponent și produs al Mitteleuropa, Zweig și-a asumat complet poziția atât de incomodă a luptătorului pacifist și umanist. Acesta ar fi cel de-al doilea factor, anume accentul spiritual din care și-a cristalizat o filosofie de viață. Drept consecință, din anul 1934 devine, cu o sintagmă dură aparținându-i lui Goebbels, „hoit în concediu“, adică parte dintr-un exil provocat de ascensiunea nazismului și de afirmarea tot mai violentă și primitivă a antisemitismului în Austria. Spiritul tolerant al Vienei rămâne o amintire, noul curs, al primitivismului dogmatic și rasial, expurgându-i unul după altul pe mai toți intelectualii și artiștii ce făcuseră faima unui loc privilegiat, asaltat de muze. Nici l-a Salzburg nu s-a simțit în siguranță, pe același fundal al intrării urii în rut. O dată cu plecarea în Anglia, va fi, aproape opt ani de zile, unul dintre cei ce împing, indefinit și fără speranță, „cuferele pe roți“ (Zweig îi deslușește lui Otto Zarek, prin anii ‘20, într-o sală de expoziție cu mobilă medievală, la München, misterul „cuferelor pe roți“; ele aparținuseră evreilor, mereu sub psihoza pogromurilor și a fugii; un indiciu de adecvare a mijloacelor la spaimele vieții de zi cu zi).

În sfârșit, al treilea factor, cel psihologic. Dintr-un călător de vocație (India, America și URSS), dintr-un boem care s-a bucurat de „foloasele nemărginite ale rușinii“ prin speluncile berlineze, dintr-un extrovertit care ținea să se știe despre el că este un introvertit (o vanitate a mai oricărui intelectual), a ajuns un om cu mentalitate de paria. Dar și mai grav decât asta, a constatat că a pierdut lucrul esențial pentru un spirit creator, ceea ce-i oferă confort, iluzia tihnei – un acasă. Fără certitudinea că ai unde te întoarce, că posezi încă locul magic în care te regăsești în deplină armonie cu sinele și cu memoria, în lipsa a ceea ce grecii numeau nostos, viața devine friabilă, iar existența se golește de sens, simultan cu instalarea angoasei. Dintr-o celebritate construită în siajul geniului, dintr-un autor prolific, foarte apreciat de critică și de sutele de mii de cititori, Stefan Zweig a ajuns un deambulant depresiv. După ce-și pierde patria, pierde și continentul pe care îl venera, a cărui cultură o considera superlativul unei civilizații de tip faustic. Din Anglia va trece Atlanticul, dar nici la New York și mai apoi nici la Ossining nu-și va găsi pacea interioară. Ceva se rupsese iremediabil, iar rana interioară căsca în fiecare zi un abis, absorbindu-i ultimele rezerve cu speranță. Nici prima soție, Frederike, dar nici a doua, Charlotte Altmann, nu-i vor putea inocula doza minimă de încredere în el și în viitor. Hitler era deja stăpânul Europei, barbaria brună otrăvise și mediile americane. Inițial, autorul Lumii de ieri se ferise să facă politică militantă, ba chiar a refuzat, cu ocazia unei adunări de o mie de persoane, la New York, în mai 1941, să se exprime fățiș împotriva cancelarului Germaniei, preferând doar, dintr-o lașitate de umanist cu abilități de sofist, să prezinte scuze, în numele spiritului și limbii germane, pentru ceea ce tocmai se întâmpla în Europa. Explicația unui astfel de comportament poate fi parțial dedusă din propria lui mărturisire, încă din 1934, făcută scriitorului René Schickele, reprodusă de George Prochnik cu relativă empatie: „Tot ce fac încerc să fac în liniște… Nu am nimic așa-zis eroic în mine. M-am născut conciliant și trebuie să acționez în conformitate cu firea mea.“ (p. 135), refuzând să ia o armă în mână, să se îmbrace într-o uniformă și să lupte alături de camarazi. Mereu și obstinat între tranșee, a meritat reproșurile formulate de Hannah Arendt, într-o cronică la cartea lui de memorii, văzându-l pe Zweig și pe cei asemenea lui asemenea unor „exemplare paradigmatice ale eșecului evreilor europeni de a-și face un viitor“. Pe linia aceluiași crez cu totul alergic la orice tip de naționalism, respinge ideea sionismului pe care i-o flutura mereu în față, ori de câte ori se întâlneau, Theodor Herzl. Cantonarea în pacifism a fost linia roșie peste care a refuzat să treacă: „Scopul meu nu este ca într-o zi să devin un mare critic sau o celebritate literară, ci o autoritate morală“ (p. 244), îi scria, la 1918, lui Romain Rolland. În numele acestei doctrine, cu totul implauzibilă în lumea sa, a menajat constant nazismul, sub premisa că orice acțiune a unui evreu aflat la adăpost, în America, i-ar fi iritat pe fruntașii regimului hitlerist, intensificând și mai mult prigoana, grăbind „soluția finală“. A avut, oare, dreptate? Mulți i-au contestat, cu argumente, atitudinea. Apoi, cine i-ar da astăzi credit unuia care credea că editarea unei reviste internaționale, în mai multe limbi de circulație, cu articole în care evreii să-și dovedească ascuțimea spiritului, ar fi mijlocul eficient menit să-l disuadeze pe Hitler și să-i angajeze, subit, admirația față de evrei? Totul a fost o bazaconie, iar revista proiectată, evident, n-a mai apărut, dar lagărele de exterminare s-au multiplicat. Diferența dintre un geniu și un naiv ridicol poate fi, uneori, imperceptibilă.

La un moment dat, autorul Exilului imposibil invocă un text din Tacitus, fiind vorba despre un teuton care pierduse totul la zaruri, inclusiv libertatea, pentru ca imediat apoi să se ofere ca sclav. Istoricul antic atrăgea astfel atenția asupra tenacității teutonice, chiar și atunci când este vorba despre decizii detestabile. Firește, nu același lucru se poate spune despre un intelectual cu vederi umaniste, despre un pacifist aproape inocent, gata să colaboreze chiar și cu un înalt funcționar nazist (Richard Strauss) atunci când este vorba despre o operă muzicală. Cele două lucruri pe care le-a venerat Zweig, „unitatea oamenilor pe pământ și capacitatea artei de a induce sentimentul transcendenței“, nu i-au fost suficiente pentru a-l reconcilia cu realitatea. Dimpotrivă, mai degrabă i-au semnat sentința celui care a preferat să scrie eminamente despre cei învinși, niciodată despre victorioși, tocmai pentru că nu l-a interesat azurul, ci umbrele.

A fost un scriitor de un succes imens, autor de best sellers-uri, colecționar de opere de mare valoare și de autografe. A detestat, până la urmă, America pentru că nu i-a putut oferi rafinamentul cultural și artistic al țării de unde venea și pe care o pierduse definitiv. Nu a putut trăi cu o „identitate externalizată“, diminuat ca ființă, așa că s-a sinucis. Gestul poate părea excesiv, capricios, în raport cu suferințele a milioane de semeni destinați crematoriilor sau gropilor comune rezultate din ceea ce s-a numit mai recent „holocaustul prin gloanțe“. Numai că, pentru Stefan Zweig o viață ca destin banal a reprezentat o insultă. Hannah Arendt a avut dreptate – n-a putut fi un Odiseu în lipsa unor zei, așa că a devenit victimă, ca Oedip. În eternitate l-a însoțit răspunsul fantomei la întrebarea lui Lessing, invocat de George Prochnik: „Care e cel mai rapid lucru din lume?“ – „Trecerea de la bine la rău“.