Ivo Andrić s-a născut în 1892, lângă Travnik, în Bosnia-Herțegovina, pe un teritoriu la acea vreme austro-ungar, însă cu o istorie de aproximativ cinci secole de stăpânire otomană. A debutat devreme cu poezie, a studiat filosofia la câteva mari universități din Europa, s-a alăturat în tinerețe naționalismului sârb și a preferat ulterior, după instalarea comunismului, să participe la construirea Iugoslaviei în loc să emigreze. A primit în 1961 Premiul Nobel și a scris, în întreaga sa viață, în afara poeziei de tinerețe și a câtorva eseuri, o proză istorică profundă, fără mărci de gen excesive, în care Bosnia istorică apare ca un pământ mai puțin sfâșiat în mozaicul său de credințe cât de o imensă – și complet lipsită de șansă – suferință istorică. Andrić a ales, ca și unul din personajele sale, să părăsească Bosnia, trăind în anii maturității sale creatoare la Belgrad, unde a fost cinstit cu onoruri și integrat, cu consecințe ulterioare nu întotdeauna pozitive, literaturii sârbe. Cri tica a fost unanimă în a apre cia că va loarea cea mai mare a literaturii sale se află în prozele despre Bosnia (inclusiv romanul E un pod peste Drina…, capodopera lui) și, de altfel, tot astfel a fost motivat și Premiul Nobel care i s-a acordat.
Volumul apărut la Polirom, Povestea cu elefantul vizirului, conține povestiri scrise de Ivo Andrić în perioade diferite ale vieții. Traduse cu mare expresivitate de Gellu Naum și Voislava Stoianovici, ele urmează cronologia epocilor istorice reflectate și, prin simbolistica povestirii alese pentru titlul volumului, transpun viziunea poetică a autorului asupra destinului țării sale.
Drumul lui Ali Gerzelez, prima din volum, ca și din cariera lui Andrić, demitizează imaginea eroică a unui legendar erou musulman bosniac medieval, urmărit implacabil de pofte trupești devastatoare. Portretul, aproape caricatural, este redus la figura unui bărbat tot timpul ațâțat și bântuit, cu sau fără cauză, de fantasme feminine. Ipostaza de neputincios căruia prada sexuală îi scapă sistematic răzbună literar, în acest caz, istoricul general al atâtor samavolnicii la care au fost supuse în trecut femeile bosniace, deși imaginea adolescentei Katinka, ocărâtă cu cruzime de mamă pentru greutățile pe care le creează familiei cu frumusețea ei, este, pe de altă parte, aproape tragică. Copila catolică, perfect inocentă, este silită la o nemiloasă viață de captivitate în stil musulman tocmai pentru că „eroi“ ca Gerzeles pierd „cît ai clipi orice noțiune a timpului, orice înțelegere a raporturilor adevărate și a realității care-i desparte pe oameni unii de alții. Văzînd-o atât de tînără și de fragedă, ca un fruct pîrguit, [Gerzeles] nu se îndoi nici o secundă că avea dreptul să culeagă fructul acesta minunat; trebuia doar să întină mîna și să-l ia.“ După această primă povestire, proza lui Ivo Andrić a abordat și alte teme și motive, multe diferite; totuși, în mod interesant, scriitorul a afirmat mai târziu că tot ceea ce a urmat după această primă povestire a fost „mereu (despre) același lucru“.
În pandant cu Katinka, Anika din Vremurile Anikăi spune povestea tragică a unei frumoase care ajunge să se prostitueze din ambiție și nefericire și piere ucisă. Alcătuită din două narațiuni care se îmbină incert, această nuvelă e traversată de apăsarea crimelor strămoșești ce alcătuiesc premisa prăbușirii tuturor personajelor. Contrapunctul tragic al micilor neînțelegeri sau întârzieri, fatidice pentru personaje, este doar un pretext: în fapt, prozele lui Andrić surprind un soi de neșansă planetară a Bosniei, înscrisă în genele întregii națiuni ca urmare a lipsei de orizont și a corupției endemice provocate de stăpânirea otomană de secole. Deși diverse prin religie, microcomunitățile locale sunt aplatizate și unite prin suferință, dar și prin ura reciprocă mocnită, răbufnind periodic, despre care vorbește Max Lowenfeld și care îl alungă, aproape mistic și nu neapărat cu o cauză precisă, din Bosnia: „Căci țării acesteia sărmane și înapoiate“, își explică el gestul plecării, „în care trăiesc înghesuite laolaltă patru religii diferite, i-ar trebui de patru ori mai multă iubire, înțelegere reciprocă și toleranță, decît oricărei alte țări. Or, în Bosnia, dimpotrivă, neînțelegerea, care la răstimpuri se preface în ură fățișă, e o caracteristică aproape generală a locuitorilor. Abisurile ce despart religiile sînt atît de adînci, încît numai ura izbutește uneori să treacă peste ele“ (O scrisoare din anul 1920).
Deși acuzat în mod repetat și respins de conaționalii musulmani pentru că ar fi reflectat cu nedreptate secolele de guvernare otomană a Bosniei, chiar în Povestea cu elefantul vizirului, o mică capodoperă și o parabolă despre natura și puterea răului, Andrić transcende determinările istorice. Prin coalizarea tuturor târgoveților, indiferent de religie, împotriva creaturii exotice plimbate de oamenii vizirului prin târg, oamenii îl ucid în efigie chiar pe vizir, reprezentat prin „viclenia drăcească și răutatea aproape omenească“ a elefantului. Deși filul este el însuși o „biată vietate fără minte și străină“, în ochii oamenilor el devine simbolul puterii, al inutilității și al sfidării. Prea mare fizic pentru ulițele înguste ale târgului, semnificația lui atinge paroxismul prin cele mai mărunte, dar și umilitoare manifestări (cum e, la un moment dat, urinatul pe taraba unui mic negustor). Un travnicean exprimă perfect starea de spirit a tuturor: „Înjura Bosnia cît e ea de lungă și de lată. Că nu e o țară cum sînt altele, zicea el roșu de mânie; nu există ființă pe lume să n-o fi călcat în picioare; mai lipsea doar elefantul, și uite că-l aduseseră și pe el (…)“. Otrăvit de oamenii Travnikului, chiar și prin mâini de copii, animalul ucis semnifică o victorie inutilă, cât timp răul continuă să fie atotputernic, iar „viața de lipsuri, nedemnă, iubită cu patimă și plătită scump“, gândește un personaj, „nu-și merită, zău că nu-și merită, prețul“.
Finalmente, lipsit de curaj, de onoare, de bunătate, un om strivit de istorie nu mai contează în determinările lui etnice sau religioase. Mesajul lui Andrić este cel mai adesea unul profund umanist, dincolo de istoria locală: eroii lui sunt foarte discret marcați etnic sau religios și malaxați într-o suferință și un destin comun. Clăcașul Siman sărăcește în căutarea dreptății, dar crede că se va „naște“ iar într-un viitor când în Bosnia va fi dreptate (Povestea clăcașului Siman). Ibro Solak, decăzut și el ca și Siman, trăiește din vânzarea de surcele, strivit definitiv de uciderea (dintr-un singur pumn polițienesc) a fiicei lui Šemsa, acuzată de intrigi politice. O „întîmplare“ tragică, fusese lăsat a-nțelege, nu o crimă fascistă; dar ea era „prea plăpîndă, slabă, gingașă, leită maică-sa“, „așa fusese, știa el bine“, de aceea murise (Surcele). Un țăran, Vitomir Tasovac, îl urăște pe jupânul Solomon Kahija, care îi vinde cu talent fleacuri inutile și a scumpit kilogramul de cuie de șiță cu doi creițari. Visează cum, într-o altă viață, este el cel bogat și îl arde pe Solomon cu patru creițari în plus la kilogramul de orz. Dar nu are noroc: se trezește din vis tocmai ca să afle că soția mistuită de boală a murit în lipsa lui (Vis și realitate, sub carpen).
Podul de pe Žepa, aparent mai optimistă, este povestea construirii unui pod aproape miraculos sub conducerea unui vizir. Un arhitect necunoscut practică o meserie neînțeleasă de locuitorii simpli și deloc obișnuiți cu construcții durabile. Ridicarea podului, o luptă cu calculele și planurile pentru arhitect, este pentru oameni o victorie împotriva apelor, a naturii și a prăpastiei dintre cele două maluri. Povestea rezumă un unic episod luminos din acest volum, în care un act civilizator ridică din neant o întreagă comunitate: „Într-un ținut atît de sfîșiat și de pustiit te-ai fi putut aștepta la orice mai degrabă decît la minunea aceasta de pod. (…) sub el, în adînc, gîlgîia Žepa înspumată și îmblînzită.“ Însă, chiar și așa, tristă și cu profunde semnificații rămâne până la urmă și această construcție unică: pe inscripția ce trebuia să păstreze amintirea reușitei, nu vor mai fi nici versuri, nici numele vizirului ctitor, și cu atât mai puțin al arhitectului (molipsit de ciumă și dispărut imediat, la scurtă vreme). Doar o deviză islamică, În tăcere e siguranța, mai rămâne în loc de cronogramă. În ea se află, de fapt, o tragică renunțare la memorie, prin ieșirea voluntară din timp.
Ca și adolescentul sensibil din Panorama, ultima povestire din volum, Ivo Andrić are puterea de a umple golurile ființei prin forța imaginației. În plus, la el literatura are această miraculoasă calitate de a ajuta omul să dea câteva palme usturătoare istoriei.