Sunt două Ane în poezia Anei Blandiana: prima este Ana care vine, spre a împlini un destin sacrificial asumat, cea de-a doua este Ana cea zidită, care își trăiește conștient, cu bucuria datoriei împlinite, acest destin.
Această dualitate a fost identificată de critică în anul 1977, când Blandiana a publicat volumul-cheie Somnul din somn, despre care s-a spus că a produs o schimbare de discurs, o „tulburare a apelor” (în cazul de față, apelul la o metaforă blagiană de îndepărtată sorginte biblică fiind întru totul justificat). Apariția recentă a masivului volum Integrala poemelor revelă, însă, faptul că dualitatea subîntinde creația poetei atât în planul orizontalei cronologiei, cât și în cel al verticalei paradigmelor semantice. „Tulburarea” din 1977 nu a făcut decât să scoată la suprafață o latență pre-existentă, completând astfel, vizibil, sfera personalității poetice a Anei Blandiana, a cărei opțiune pentru acest pseudonim cred că nu a fost fără legătură cu personajul mitic, din legenda Meșterului Manole. Și, mai ales, din piesa de teatru a magistrului sub semnul căruia s-a așezat, la debut, în acea epocă în care poezia generației șaizeci își regăsea și își afirma curajos, orgolios chiar, modelele interbelice interzise cu un deceniu mai înainte.
Din păcate, dacă „fluxul” semnificațiilor care străbat ca niște fuzee poezia Anei Blandiana din primii ani de după debut a fost comentat pe îndelete de critică, asigurându-i tinerei autoare un loc de clasic în viață, în peisajul poetic românesc, seria armonioasă de „fluxuri” și „refluxuri”, din creația de după 1977, nu s-a mai bucurat de cuvenita interpretare. În special după 1989, receptarea poeziei Anei Blandiana a fost politizată, fiind fracturată între o adeziune mai degrabă ne-critică și respingerea stângistă grobiană. Puțini au mai fost criticii preocupați să descifreze modul în care noile volume ale poetei „dialoghează” cu cele vechi, redimensionând o structură organică și conturând unul dintre cele mai frumoase (și mai însemnate, adaugă istoricul literar) universuri poetice din literatura română postbelică. Cu atât mai puțin – dar asta e deja altă poveste – s-a discutat modul în care volumele de poezie se interfațează, în opera Anei Blandiana, cu cele, remarcabile și ele, de proză.
Culegerea Integrala poemelor împlinește, în paranteză, o lacună. Blandiana ar fi trebuit să fie – dacă viața noastră literară ar fi fost una serioasă, interesată de valori, nu de meschine egoisme – prima dintre poeții în viață căreia să i se consacre o ediție critică în colecția „Opere fundamentale”. Ar fi fost o șansă deosebită, într-o literatură și așa săracă în asemenea realizări, de a putea colabora editorial cu autoarea și de a avea acces la arhiva ei literară, ușurând misiunea istoricilor literari de mâine. În lipsă de… Pléiade, elegantul volum de la Humanitas ne oferă, măcar, într-o versiune impecabil îngrijită a textului, toată opera poetică edită a Anei Blandiana, volum cu volum. Istoricii literari pot deplânge absența aparatului critic, a variantelor și a ineditelor, iubitorii de poezie (încă mult mai numeroși) au la dispoziție un întreg al creației, care, prin simpla sa existență, redimensionează inevitabil părțile. Prin Integrala poemelor, autoarea ne invită pe toți la o relectură atât a operei sale, cât și a receptării acesteia, în timp. Chiar și pentru cei care nu sunt la prima „scufundare” în universul liric al Anei Blandiana, parcurgerea ediției integrale este o experiență insolită, dătătoare de mari bucurii literare, într-un moment în care literatura noastră pare, din păcate, muribundă și, în tot cazul, incapabilă să mai furnizeze asemenea emoții intelectuale.
Prima tentație căreia trebuie să îi reziste criticul, la lectură, este aceea de a exclama, la fiecare două-trei rânduri, „Ce poezie frumoasă!”. Căci discursul Anei Blandiana, atât înainte, cât mai ales după „tulburarea” plină de sensuri și semnificații, de după 1977, s-a sublimat și s-a cristalizat asemenea unui chihlimbar, fixându-se în poeme care au, adesea, aspectul lapidar și definitiv al unei efigii lirice. Iată, de pildă, din cel de-al doilea volum al poetei, Călcâiul vulnerabil (1966), mica acuarelă intitulată Croaziere: „Știu mările planetei din croaziere,/ Plecări aproape adevărate-n lume,/ Cu valuri uriașe și furtuni,/ Cu pești nemaivăzuți și păsări rare,/ Cu ierburi de culori necunoscute,/ Cu ochiul treaz al farului pe urma noastră/ Patern îngăduindu-ne-aventura/ Și libera corabie lung plutind/ La capătul sforii legate în port.” Nu e nevoie de prea multă imaginație critică spre a distinge aici, sub blânda melopee amintind de blagiana Boca del Rio, amara ironie a unei existențe în cușca totalitară, în care imaginația ține loc de libertate… Această ironie, atroce și, totuși, suportată/abilă printr-o superioară așezare în spirit, constituie o filiație blagiană mai profundă decât invocatul, în primii ani, apel la mit și la noime… De aceea, atunci când vorbim de raportul ei poetic cu Blaga, trebuie să schimbăm accentul: poetul pe care se sprijină universul Anei Blandiana nu este cel din Poemele luminii, În marea trecere sau La cumpăna apelor, ci cel din Nebănuitele trepte și din ciclurile postbelice, publicate postum.
O a doua tentație căreia trebuie să-i facă față criticul este aceea de a proceda la o identificare a poeziei cu biografia, mai ales că, să nu uităm, receptarea operei înseamnă și o cumulare a trăirii acestei receptări în timp. Ana Blandiana nu mai este, la ora Integralei poemelor, o poetă debutantă, care să frecventeze, cu jubilație juvenilă, miturile adolescenței și bucuriile descoperirii universului, și care să se simtă, din spiritul de solidaritate specific tinereții, ca existând la modul plural. Din perspectiva a ceea ce întregul operei ne spune despre fiecare poezie în parte, avem de-a face, nu o dată, în creația ei, cu adevărate solilocvii lirice ale unui matur apăsat de oboseala universului și de povara cunoașterii, ca în această splendidă meditație intitulată Scaieți și zei, din volumul Refluxul sensurilor (2004): „Scaieți și zei uscați de soare/ Schelete lungi, subțiri de temple/ Rămase albe în picioare:/ Iremediabile exemple/ Ale nemorții ca povară.// Precum o nesfârșită vară/ Timpul întreg e doar o zi/ Rămasă văduvă de seară,/ În care frunzele nu cad/ Și nu pierd pagini trandafirii.// Nu e trecut, nu-i viitor, / Un azi etern, năucitor,/ Cu soarele deasupra nemișcat/ Nemaiînstare/ Să măsoare/ Fărăderostul nemuririi”.
Adesea se uită, repet, că avem de-a face cu poeta care a întemeiat (dacă nu cumva chiar a inventat) blagianismul în poezia postbelică și, totodată, cu o scriitoare care a meditat permanent la rosturile și instrumentele poeziei. Evoluția ei, până la acest bilanț al întregului unei cariere de excepție, nu are de-a face cu biografia concretă, a ființei publice, cât cu felul de a fi poet, asumat de Blandiana încă din volumul Persoana întâia plural (1964). Ea a crescut, pe urmele magistrului, în cercuri concentrice, în jurul acelorași teme, mituri și imagini din volumele de debut, parcurse când cu elanul curiozității, când cu oboseala certitudinilor. Nu e vorba, deci, de o vârstă biologică, ci de una lirică, în care întrebările puse, cu fervoare, în primele volume, capătă răspunsuri în cele de maturitate. „Cercurile” poeticii Anei Blandiana nu seamănă, poate, în detaliu, însă matricea lor e aceeași. Elementul coagulant este, cred, căutarea obsedantă a simplității discursului poetic. Atenție: simplitate, nu simplism. Blandiana, puțin preocupată de „-isme” și de mode, are – și a avut încă de la primele poezii publicate – o dicțiune lirică proprie, pe care o reia și o rafinează neîncetat, cu migală de benedictin. Poezia nu este pentru ea un discurs public, o mască pe care o arborează de câte ori pășește în agora, ci însuși discursul ei taciturn, adevărata ei existență: „Locuită de-un cântec,/ Părăsită de-un cântec,/ Poate chiar văduva unui cântec/ Necunoscut și iubit,/ Nu merit frunzele voastre de laur/ Decât pentru umilința/ De a-i fi rămas credincioasă/ La nesfârșit”. (Iată de ce am greșit noi, toți cei care, la începutul anilor 1990, ne-am îngrijorat de posibilele efecte ale angajamentelor civice asupra poeziei: Blandiana cea din poezie este intangibilă pentru contingent.)
Într-o literatură română contemporană tot mai apăsată de irelevanță, volume cum este Integrala poemelor sunt adevărate pietre de temelie ale încrederii că, totuși, existăm din punct de vedere spiritual.