Insolitul și, poate pentru unii, nedumeritorul titlu al volumului se poate justifica și direct, și oblic. Să începem, totuși, cu explicitarea „metodei” lui Varujan Vosganian. La el se află, în permanență, un background al sacralității, fie că e vorba de arheologia eului, fie că intră în discuție subiecte ancorate istoric, în episoade recente (vezi poemul Fortul 13, legat de ceea ce s-a întâmplat în decembrie 1989) sau în mici staționări prin universul armenesc, unul deloc simplu, evocat, cu epică gravă, în Cartea Șoaptelor. O dovadă că autorul își „eseizează” lirica, în sensul precis că o ia drept mărturie și că nu își permite calambururi sau vocabular de bas étage, găsim chiar în textul liminar, intitulat Prefață, o profesiune de credință, în fapt, pentru felul de a înțelege lumea: „ghicitoarea/ mi-a spus că o să trăiesc mult și bine/ dacă o să pot traversa o punte// și de atunci am tot timpul senzația/ că trupul meu se clatină pe puntea aceea// și iarăși despre lucrurile care s-au întâmplat și se tot întorc/ despre frica de a iubi înainte de a fi iubit”.
Atunci devine destul de clar că genericul este despre chemare, în speță, căci puțini sunt cei chemați, unde mai pui că mulțimi de oameni, atei ori ba, s-au întrebat, în timp, cine face chemarea și cu ce anume temei. Unele fragmente din carte ating, dureros, tema, drept care un filon arghezian am putea detecta în acest tip de lirică, deloc facilă, ba chiar incomodă de-a binelea, pentru că nu există rând fără un sens indiscriminabil sudat de soarta individului, înțeles, el, făptura încercată greu a Domnului, drept Iov. Numele pătimitului nu apare în carte, dar se citește subliminal. Detectăm, peste tot, metaforizate sau nu, subiecte precum – notă distinctivă pentru autor – căința, vindecarea (mă rog, ipoteza ei), paradisul pierdut, și, privilegiat, dies irae. De altfel, aproape toate poemele lui Varujan Vosganian, fin cunoscător de muzică, respiră un aer de recviem. Ziua mâniei e mai cunoscută, muzical, din Mozart, mult apropiat, prin ultimul său opus, pare-mi-se, poetului nostru. Un poem ca Eseu despre desăvârșire este, iarăși, o artă poetică implicită: „aștept să mă nasc din nou/ și desăvârșit/ dar ziua a șaptea nu vine/ ci numai ziua mâniei// am gura uscată de rugăminți fără leac/ dar oricât aș fi dintr-odată de bun/ nu pot de unul singur să iert / și aflu, înfășurat în propriile-mi brațe/ deci fără scăpare,/ că pentru cei ca mine, care au amintiri/ desăvârșirea e interzisă”.
Alte lucruri țin de spațiul domestic, să-i zicem așa, deși, prin arealul prin care ne plimbăm, mai nimic nu-i fizic. Configurarea e, mai degrabă, metafizică. Dar ne mișcă niște versuri despre tinerețea bogată în sărăcie, despre Alimentara din vremea socialismului „triumfător” (cum altfel, și azi se aud voci laudative), despre iubiri zadarnice și alte acte și fapte ale unei vârste peste care se așterne, și aici, și în genere, aburul liricității. Nu poți trece cu vederea asemenea rânduri, de-o tranzitivitate „cruntă”, în fond cuceritoare omenește: „îmi amintesc – eram foarte tineri/ ne permiteam luxul/ să fim așa de săraci”. Or, asta e interesant la un scriitor miezos, dintotdeauna, să îmbuce părțile carnale, și carnivore, după caz, ale vieții, cu un registru înalt filosofic, chit că foarte atent desemantizat. În acest punct vedem și arta lui Varujan Vosganian, constând în efortul de a nu stridentiza, de a nu rosti sentințe, de a nu exprima verdicte. Pe de altă parte, e limpede că un scriitor pur-sânge (chiar dacă acesta știe ce vorbește, prin ce studii are, cu grund cifrist), când amintește, în treacăt, de Fibonacci și de Moebius, tot la modul aluziv, și nu percusiv, e tot dincolo de ecuații și de logaritmi.