Poemul ca dezvăluire

Licențiat în Istorie/Istoria artei (2005), cu un doctorat în Filosofie/Istoria Artei cu o teză despre pictura avangardistă românească, Dan Breaz este bine cunoscut clujenilor ca istoric și critic de artă (prezent în reviste precum „Arta. Revistă de arte vizuale”, „Revista de filozofie”, „Studia Universitatis «Babeș-Bolyai»”, „Philosophia”, dar și „Tribuna” și „Steaua”), ca autor de excelente cataloage de expoziție la Muzeul de Artă din Cluj-Napoca, unde este muzeograf (una dintre expozițiile cărora le-a fost curator a atras atenția lui Petre Tănăsoaica, acesta comentând-o elogios în rubrica sa din România literară). Alte studii publicate în volume colective de specialitate (cu teme incitante precum Corpul în căutarea sinelui și art-acțiunea, Emoții reale. Transgresiuni subversive, Avatarurile estetice ale avangardei etc., etc.), diverse stagii de perfecționare în țară ori în străinătate îl recomandă drept un specialist remarcabil în artele vizuale. Cu alte cuvinte, are o experiență bogată de explorator dincolo de suprafețe și aparențe, în căutare de sensuri, de esențe care scapă unui privitor grăbit cantonat în chenarul dublei dimensiuni. Pentru el, importante sunt volumele, conexiunile, interferențele, istoria.

Cartea sa de poezie, rod al vârstelor succesive („sunt tot mai atent / La spusele mele, / Până când acestea se dilată la / Lărgimea unui întreg an. / Anul crescut la loc are nevoie de spațiu vital, / Din spusele mele cad mulți”), surprinde fiindcă e rezultatul unor îndelungi decantări în taină. Ieșind acum la lumina tiparului, se dovedește însă că relativa întârziere ține exclusiv de exigența față de sine a poetului, căci, cum bine observă Andrei Doboș în textul escortă, debutantul vine cu „un stil pe deplin format”. Cartea lui e mai degrabă „sub-prinzătoare”, fiindcă nu adastă la suprafața lucrurilor, ci dă la o parte, pedant și implicat, chiar cu o doză de ținută în frâu febrilitate, văl după văl, nemulțumit de răspunsurile pripite care se oferă marilor lui întrebări despre sine, despre lume, despre literatură. Poezia nu se ivește din înșirarea de cuvinte, rând după rând, ea se impune dinăuntru, sub imperativul unei urgențe existențiale, „de-a lungul / Conjugării verbului celui negru al vieții” și cu „renăscutul nostru dar de / A sfâșia draperiile existenței cu o vedere mai clară”. Trecut prin biblioteci consistente, știe să păstreze distanța de eventuale modele, dornic să identifice timbrul propriu, unic în sine („Am decis să caut motivul / Din care am izvorât […] M-am înghițit pe mine / Ca să fiu sigur că nu voi fi pescuit…”; „Aștept și eu / Să pot străjui la granița mea cu lumea, / De unde, sub propriii ochi, / Ca un oraș întreg și bine construit să mă văd. […] / Și-atunci ce mai aștepți? / Fii bărbat și alege-ți / Și tu o ordine în care să crezi, / Iar eu am răspuns / Că mă mut mai spre granița pielii mele, / Acolo de unde să pot vedea orașul la adevărata mărime”), dar semnificativ și pentru ceilalți („Îmi spui că nimic nu se întâmplă / Între tine și ei, / Dar totul se întâmplă / Între tine și ei”; „Și îmi aduc aminte / Că înaintam cu un cântec al / Drumului comun”).

Lucrată migălos, poezia sa a dobândit o patină foarte personală, includerea în clase, subclase, direcții poetice fiind, de aceea, oarecum dificilă. Vederea mai clară pe care o caută nu exclude nici viziuni de descendență discret modernistă, nici vedenii în pas cu poezia zilei. Poetul are, însă, o dorință netă de autonomie, dar și un simț sigur al tonului potrivit, al măsurii, al accentului optim. Chiar un simț al geometriei spațiale a scripturalului. Atât de implicat, de interogativ, de obsedat să dezvăluie esențe, poemul ar fi putut fi sec, arborând o morgă excesivă, inflexibilă. Dar nu se întâmplă așa. Lui Dan Breaz nu îi e deloc străin ludicul, umorul, ironia („Am unele preferințe, dar între noi / Doar ele mă preferă pe mine, și nu invers. / Între alții și preferințele mele e o prăpastie de netrecut, / Pentru că și ei mă preferă pe mine / În locul preferințelor mele, / Care au nevoie de mine zilnic”).

Situându-se „împotriva distanței dintre lucruri”, tatonează „Dinții de jos ai epocii / Cu dinții de sus ai cuvintelor”, și schițează o lapidară autobiografie: „Numai ce m-am pomenit pe lume / Și deja am început / Să alunec dincolo de pereții vederii, / Ca după un paravan semi-transparent, / […] Mușcând din carnea de lumină / Și amărât de veșnica părere de rău, / Că din fântâna ca o durere de oase / Nu se vede niciodată afară. / Și așa împins, alunecând puțin mai la margine, / Am fost silit să recunosc, rușinat, că exist”.

Cartea de debut are girul Cenaclului UBB condus de poetul Ion Mureșan. De așteptat cu interes noi dovezi ale existenței sale poetice.