Un scaun de lemn
Un scaun de lemn stă singur la o masă
Pe celelalte le-au luat bărbații casei
În timp, în ploi, în arșiță, cu ei,
Cum și-au luat și cîte o cămașă
Țesută în război, cu florile în trei
Culori pe un pumnariu de crăiasă,
Ca mîngîierea cea mai luminoasă
A lumii-nmiresmate-n florile de tei.
Și scaunul singuratic mă așteaptă,
Cred eu, tocmai pe mine, următorul,
Mai slab de înger cum ar fi o șoaptă
Și vrednic mai puțin decît scripcarul,
Să stau la masă și să trag zăvorul.
I-e șlefuit șezutul, ars spătarul.
I-e șlefuit șezutul
I-e șlefuit șezutul, ars spătarul.
O lume văd ca-n vis cum se perindă,
Istoria stă scrisă după grindă,
Pe masă e merindea și rozarul.
O flacără ce nu vrea să se-ntindă
Și suflul meu să îl împart cu jarul,
Nici ochiul adumbrit cumva cu clarul
Luci ca un tăiș într-o oglindă.
Mai stau la ușă, poate-aud cuvântul
Unui bătrân visat, de-mbărbătare,
Sunt cel adevărat, ori supleantul
Venit să-mprejmuie cu gard hotarul,
Să fugă-apoi până la Calea Mare
De vremurile ce-au gustat amarul.
De vremurile
De vremurile ce-au gustat amarul
Se străduiesc să-mi povestească morții
Lăuntrici, privindu-mă ca hoții
Ce-mpart ce-a dijmuit pumnalul.
I-ascult fără să fiu convins că sorții
Pariuri n-o să facă azi și calul
Cel blând ce stă sub mine, el, banalul
Nu va sări peste ulucii porții.
Cum n-o să caut motive de tristețe
Nici prin batiste, nici printre slăbiciuni,
Oricum se-arată fețele istețe –
Un stor care-i oprește să mai iasă
Pe cei culcați astvară printre pruni.
Și umbrele care-au rămas prin casă…
Și umbrele
Și umbrele care-au rămas prin casă
Le țin pe toate-n ordine ca vocile în cor:
Pe masa unsă, palmele ca un fuior
Noros, pe vatră, fumuri de mătasă,
Sub talpă, foi îngălbenite, martor
Al timpului trecut gătit să iasă
Din lada cea de zestre ca măiastră
Sticlire-aminte, pata din covor.
Am mai aflat prin vechile sertare
Monezi ale răbdării sigilate
Și-o tabacheră din metale rare,
Coperți desprinse, cleștele, pomociul,
Briceagul pește, roți de ceas, dințate.
Lăsate au mai fost și maiul și vătraiul.
Lăsate au mai fost
Lăsate au mai fost și maiul și vătraiul
Și, partea feminină s-aibă parte,
Războiul de țesut în ceas cu șoapte,
Urzeala și suveica pentru straiul
Ținut ca amintire, dintr-o noapte
Cu razele de lună ca tăișul.
Uitasem să vă spun de briciul
Nemțesc, creionul pentru scris în carte
Și altul, chimic, de-nsemnat oriunde.
Te uiți și tu la ele cu-ncântare
În astă pagină, cum fiecare prinde
Nostalgic corp din litera borțoasă.
Mai sunt, de tot privești în zare,
Și nicovala, coasa, butea groasă.
Și nicovala
Și nicovala, coasa, butea groasă
Mi-au fost lăsate mai cu socoteală.
Vorbirea lor e fără de fereală,
A stâlpului ce ține dreaptă-o casă.
Morala noastră-i astăzi mai ovală,
Ulcioarele nu cred zicala prețioasă,
Ce dincolo era ajuns-a o sticloasă
Formulă prinsă-n mintea genială.
E-n creier tot și poate în testicul,
La Măgurele stă în gazdă Domnul.
Nu e nimic? Dar ce este nimicul?
O glumă poate fi, cea norocoasă.
Vom merge dară să ne facem somnul
Spre o lucrare mai anevoioasă.
Spre o lucrare
Spre o lucrare mai anevoioasă
E pruncul îndemnat de când ascultă
Cuvântul, sfatul celui cu mai multă
Etate, al aceluia cu talpa roasă.
Privește el spre grind-aceea mută,
Întinde mîinile, părând că-i joasă,
Îl sprijină o mână mai osoasă
În poza ceruită, cunoscută.
Pe scaunul cel de nuc stă pruncul drept,
În cămășuță albă, lungă și desculț.
E ca un tron râvnit, înalt până la piept,
Pe care stă întâi în brațe craiul
Și tâta mare-apoi, stăpânul peste jilț,
Nainte de petrecerea cu tot alaiul.
Nainte de petrecere
Nainte de petrecerea cu tot alaiul,
La masă se adună vânătorii
Și nu vorbesc precum fac prădătorii,
Cu vocile umflate ca buhaiul.
Prea bine știu că vor fi chemătorii
Și-i înțelept să-și ducă astfel traiul,
Și-așa-i urmează ne-ncetat, ca scaiul,
Cel ce încolonează-n cer cocorii.
Mai înțelept e să vorbești atunci
De flacăra ce trece ca săgeata.
Nu lasă urme, nici nu poți s-alungi
Ceva ce vine-n lume-așa de rar.
Iar martor la ăst lucru dat de-a gata –
E scaunul meșterit de un rotar.
Și scaunul meșterit
Și scaunul meșterit de un rotar,
Din inimă de nuc e, să rămână
Butuc la casă, lustruit de-o mână
Ce-n rostul lucrurilor pune har.
Finețea lemnului o tot amână
Și finea îmbinărilor de aurar,
S-ajungă timpul când se-ntoarce iar
Cel zămislit să iasă la lumină.
Și carul mare e ținut în casă,
Dar în lucrarea lui de peste-o viață
Vor duce unii o alunecoasă
Materie, până vor umple hăul.
Din el răsare-o presupusă ceață
În margini, colțurat cu ferăstrăul.