La finalul acestei cronici literare ample, se impune din nou o comparație între Istoria care a modelat canonul nostru literar în ultimii 80 de ani, cea a lui G. Călinescu din 1941, și cea care probabil va avea același rol în următoarele decenii: Istoria critică a literaturii române de Manolescu. Ambii critici și istorici literari au avut ambiția de a acoperi întreaga întindere a literaturii române, parcursul ei, de la origini și până în prezentul epocii lor. Dificultatea, în mod logic, a fost mai mare pentru Manolescu decât pentru G. Căli nescu. Din 1941 până în 2019, trei epoci cultural-istorice și patru generații (realismul socialist, neomodernismul, epoca post-revoluționară; generația războiului, generația 60, generația 80, generația 2000) s-au adăugat în parcursul istoriografic, obligându-l pe autor la un efort documentar suplimentar. De altfel, cu cât Istoria lui Manolescu se apropie de final, se simte o anumită oboseală a istoricului literar în a mai întâmpina, analiza și clasa literatura mai nouă. În Istoria lui Călinescu, dimpotrivă, vivacitatea istoricului este aceeași la toate epocile luate în discuție: autorul pare în apele lui indiferent că e vorba de Conachi sau de Ion Barbu, de Văcărești sau de avangardiști (neprizați defel). Cu alte cuvinte, începuturile literaturii române și „capătul” ei (de până la Călinescu), unul extrem-modernist ori avangardist, intră în narațiunea istoriografică sub un același unghi critic, la o aceeași temperatură și în aceeași grilă interpretativă. Spre deosebire de Manolescu, care și-a scris părți din Istorie la date diferite, întregul înregistrând distanțe temporale semnificative între părți, Călinescu și-a scris Istoria, ca să zic așa, cu aceeași cerneală, ca un mare romancier care nu se poate ocupa de un alt proiect până nu încheie munca la romanul în lucru. Nu numai fiindcă adoptă strategii de reprezentare ficțională, ci și pentru că e scrisă cu această ușoară febrilitate a creației, Istoria călinesciană captează și fascinează și la 80 de ani de când a fost scrisă. În schimb, Istoria lui Manolescu, scrisă la mulți ani distanță și chiar în epoci diferite (ce diferență este între sfârșitul anilor 1980, când autorul încheiase lucrul la perioada veche a literaturii române, și sfârșitul anilor 2010, când își publică această ediție!), încorporează, prin chiar această componentă de work in progress, schimbarea de perspectivă și de optică a autorului.
Deoarece societatea, cultura și literatura s-au schimbat atât de mult în ultimele trei decenii, ni se pare firesc ca și istoricul literar care a lucrat la această Istorie, fie și cu pauze, în intervalul dat să-și fi schimbat punctele de vedere. O șansă extraordinară a literaturii române a fost aceea că G. Călinescu a reușit să-și încheie și să-și publice Istoria în 1941, nu cu mult timp înainte de instalarea comunismului la noi. Câțiva ani mai târziu, apariția Istoriei călinesciene nu ar mai fi fost posibilă. O altă șansă a literaturii noastre o văd în prelungirea, cu cel puțin 20 de ani, a duratei de lucru la Istoria lui Manolescu. Dacă ea ar fi apărut la mijlocul anilor 1990, tot ce s-a întâmplat în literatura română după acea dată ar fi rămas în afara narațiunii istoriografice; și, încă mai important, modul de percepție critică și unghiul de cuprindere cultural-istorică ale lui Manolescu ar fi fost cele ale cronicarului literar manifestat săptămânal din 1962 până în 1993. Probabil că Istoria lui Manolescu ar fi avut, atunci, o aceeași facondă intelectuală precum cea a lui G. Călinescu; însă ceva prețios i-ar fi lipsit. Și anume, clasicizarea istoricului literar tocmai în deceniile ultime în care el a luat distanță (la propriu și la figurat) de epoca literară în care se consacrase. Istoria de față are așadar o mai bună distanțare critică, față de literatura văzută pe epoci și față de propriile puncte de vedere ale istoricului, decât Istoria călinesciană. Nu numai că Manolescu e mai obiectiv decât Călinescu, dar el este și mai obiectivat; mai cerebral și mai reflexiv. Văzute de departe, de la o distanță favorabilă înregistrării formelor de relief literar, iar nu din proximitatea lor, operele autorilor români care compun această Istorie se disting mai bine, sub raport axiologic. Manolescu le focalizează, le analizează pe îndelete (spre deosebire de Călinescu, care preferă imaginea critică plastică), iar apoi le reînscrie în parcursul general, plin de particularități, al literaturii române.
Desigur, nici un critic literar nu este infailibil, iar istoricul literar, lucrând cu judecăți definitive, nu e scutit prin aceasta de a greși. Rândurile dedicate de Călinescu, în Istorie, lui M. Blecher au fost infirmate de posteritatea și a criticului, și a scriitorului: în pofida verdictului călinescian, Blecher a fost recunoscut ulterior ca unul dintre prozatorii extrem de originali ai interbelicului. Nici Manolescu nu are dreptate, după mine, să susțină că Eminescu „n-a avut” talent epistolar, după ce, cu două pagini înainte, îl calificase drept „unul dintre cei mai talentați gazetari din toată istoria noastră, comparabil, poate, doar cu Arghezi sub raport literar” (p. 390). Ar fi totuși destul de curios ca unul și același autor să atingă excelența, performanța, preeminența în câteva genuri (poezie, gazetărie) și să n-aibă o fărâmă de talent într-un altul. În plus, corpusul de scrisori editate în 2000 de Christina Zarifopol-Illias arată, pe lângă un suflet chinuit, un epistolier destul de vioi…
În literatura română contemporană, ca și în istoria literaturii române în întregul ei, Manolescu are curajul unic de a pune verdicte usturătoare și celor mai mari scriitori. Istoria lui e mai „crudă” chiar decât cronicile, fiindcă acolo verdictul era dat unei cărți, pe când aici poate privi o întreagă carieră și creație literară. Sau opere din ansamblul acesteia, scoase demonstrativ în evidență pentru a fi notate astfel: „Celelalte romane ale lui Rebreanu sunt fără discuție mediocre, unele ilizibile, ca Jar (1934) sau Amândoi (1940), ultimul fiind, inexplicabil, preferatul lui I. Negoițescu.” (p. 585); „Ultima oră nu e decât o farsă trasă de păr, cu quiproquouri naive, și cu aceeași viziune stângistă ca și mai vechea Jocul ielelor de Camil Petrescu, când e vorba de industriașul crapulos și imbecil.” (p. 840); „Din nefericire, drumul poeziei unuia dintre cei mai talentați poeți ai generației 60 se închide definitiv în astfel de compuneri găunoase. Dintre Ion și Ioan Alexandru, supraviețuiește literar doar cel dintâi.” (p. 1020); „Din păcate, nivelul prozei lui M.H. Simionescu a scăzut ireversibil de la un timp încoace. O bună parte din ea e aproape de necitit.” (p. 1146); „Articolele din Baroane! sunt comentarii politice, o specie în care spiritul analitic al lui Mircea Cărtărescu nu e, vai!, mai deloc întrebuințat, comentarii rămase rod unor puseuri pamfletare fără vervă stilistică.” (p. 1330). Exemple sunt peste tot, ceea ce arată că e vorba de o atitudine și un program critic, iar nu de o „răutate” de moment. După câte un „din nefericire”, „din păcate”, „vai”, urmează un diagnostic de care puțini comentatori literari români sunt capabili, mai ales când e să se refere la contemporanii lor, cu care și-ar putea rupe relațiile sociale. Manolescu a ales să fie… critic, punând propriul fel de a percepe, a înțelege, a gusta și a valoriza literatura deasupra relațiilor sociale.
Prin prisma obiecțiilor și verdictelor negative care se acumulează într-o cantitate impresionantă de-a lungul celor cinci secole de literatură, aprecierile favorabile cântăresc și mai mult. Probabil că un cuvânt de „laudă” din partea lui Manolescu va fi cotat superior unuia din Istoria lui Călinescu, întrucât „divinul critic” era (considerat) capricios și cu un temperament de artist (i-a reproșat-o Lovinescu), pe când criticul „șaizecist” este mai rece și mai ponderat. În fine, Istoria aceasta este canonică prin cuprindere și cuprins, prin întindere și ascuțime analitică, prin justa evaluare a proporțiilor, la scara unei întregi literaturi, și prin permanenta punere în chestiune a codului cultural și a perspectivei din care se face judecata de valoare. După mai multe puneri în perspectivă, reflectări succesive și (re)ajustări critice, vin paginile unui capitol din Istorie: pagini definitive.
Închei această lungă cronică parafrazându-l chiar pe autorul Istoriei critice a literaturii române atunci când analizează epistolele lui Eminescu trimise Veronicăi Micle. La întrebarea dacă va mai putea da cineva, curând, o Istorie de amplitudinea și densitatea celei a lui Manolescu, răspunsul e simplu: greu de crezut.