(Re)citirea poeziei Anei Blandiana, în oglinda fidelă, nu, însă, înșelătoare, spaeculum, a Integralei poeziei (Editura Humanitas, 2020) poate fi un exercițiu de testare a ierarhiei de valori, unde poetul se află, încă de la debut, pe primul raft al bibliotecii literaturii noastre de azi, dar și un mod de a verifica din nou impactul poeziei sale asupra gustului publicului larg, al aceluia care își „omoară” ochii pe diverse ecrane, mari și mici, cu lumina albastră pentru a-i „odihni”, apoi, corectura unui text pe suport de hârtie: numărați, vă rog, spune medicul oftalmolog, de câte ori clipiți, când vă uitați pe tablete, telefon, la televizor și, altfel, când citiți o carte. Ecranul e stres, cartea e relaxare a ochiului (și minții), cum se vede.
Cota de popularitate a poeziei Anei Blandiana s-a fixat încă de la volumul de debut, Persoana întâia singular (1964), marcând ulterior minime oscilații, în orice caz, puțin semnificative: alături de Nichita Stănescu, Marin Sorescu și Adrian Păunescu, Ana Blandiana rămâne printre cei mai „populari“ poeți ai generației ’60; indiferent de ceea ce se întâmplă azi. Nu voi determina aici care sunt bazele acestei populari tăți și în ce fel s-a constituit ea prin raportare chiar la poezia celor invocați mai înainte; motivele sunt foarte diverse, dar este instructiv de constatat faptul că aceluiași public i-au plăcut (acesta este termenul) poezia „încifrată“ din 11 elegii, să spunem, „retorica“ din Ultrasentimente și Mieii primi, ca și fondul neoromantic din Persoana întâia singular; cunoscută, nu știu și cât de bine înțeleasă, poezia acestui volum de debut a circulat și continuă să circule pe cele mai diferite paliere și în varii orizonturi de așteptare: un poem precum Descântec de ploaie, de pildă, l-am auzit recitat de nenumărate ori în fața unor oameni care îl ascultă mereu cu aceeași „participare“ și implicare emoțională. Fondul neoromantic, evident în această poezie de debut, a rămas nealterat în scrisul Anei Blandiana, explicând, în bună măsură, bazele popularității sale. În acest fel, s-ar putea spune că, de la Persoana întâia singular până la Stea de pradă (1985), Poezii (1989), Arhitectura valurilor (1990) și 100 de poeme (1991), nimic nu s-a schimbat în poezia Anei Blandiana.
Și totuși. Lumea sentimentelor și senzațiilor se transformă repede, din cea de-a doua carte chiar, într-o lume de cuvinte, proiectând viitoarele „orașe de silabe“; în Călcâiul vulnerabil (1966) și, apoi, în A treia taină (1969), poetul trece hotarul celor două lumi, lăsând în urmă jocul senzațiilor din „îmbrățișarea ploii“ ori din „privirea de vânt“, pentru a regăsi ființa cuvintelor, viața versului, trăirea în și prin literatură („Doamne câtă literatură conținem!“, exclamă Ana Blandiana în poemul Carantină). Versurile acestor volume sunt emblematice pentru ceea ce aș numi asumarea poeziei ca destin, ca formulă de viață, unică și tiranică. Sigur că nu puține sunt mutațiile în problematica versurilor Anei Blandiana: „Caut începutul răului/ Cum căutam în copilărie marginile ploii“, se spune în poemul Hotarul din cel de-al treilea volum. În pofida sugestiei schimbărilor, pe care o conțin aceste versuri, fondul a rămas același; astfel, erotica din Octombrie, noiembrie, decembrie (1972) se constituie sub semnul categoriilor eminesciene ale departelui și pierderii: fantasme, umbre înșelătoare ale oglinzii care nu „redă” nimic, ci ascunde, sugerează, amenință.
La câteva luni după „recuperarea“ Anei Blandiana în circuitul curent al opiniei scrise (pentru că din cel al valorilor – acela care nu ține seama de ordinele cenzorilor – n-a ieșit nici un moment; dimpotrivă!), poetei i-a apărut un nou volum de versuri, Arhitectura valurilor (1990), redactat prin 1987 și amânat din cauza interdicției de semnătură, intervenită în august 1988. Contextul socio-politic și cultural în care se tipărește Arhitectura valurilor este complet diferit de acela în care apăruse, iată, antologia Poezii (în primăvara lui 1989); la prima vedere, s-ar putea spune că schimbat în bine: între timp, s-a câștigat o sumă întreagă de libertăți, unele depline, altele – parțiale, între ele, libertatea cuvântului și a opiniei părând definitivă. Schimbarea peisajului (căci a sistemului…) a determinat-o pe Ana Blandiana să facă unele precizări importante – atât în perspectiva impactului cu cititorul care va trebui să abordeze poemele în registrul specific anilor de dictatură, urmărind, adică, procesul semnificării în formula discursului subversiv, cât și în ordinea prezenței sociale a scriitorului într-un timp ce se grăbește (cu ce destinație?): altfel spus, cuvântul înainte care deschide volumul Arhitectura valurilor se referă, deopotrivă, la poeme, dar și la proza de idei pe care o regăsim în fiecare intervenție din mass media timpului: „Această carte a fost terminată în 1987, câteva din poemele care o compun fiind publicate în reviste, grație curajului și solidarizării redactorilor, în cursul primăverii și verii anului următor, până în momentul interdicției de semnătură din august 1988. Ea este oglinda unei stări de spirit în care exasperarea și umilința, mânia și disperarea, rușinea și revolta se topeau în sentimentul iminenței sfârșitului ca unică alternativă a atât de improbabilei salvări. Libertatea transformă aceste pagini, din manifeste multiplicate de mână sau citite printre rânduri, în documente ale memoriei colective și, pur și simplu, în poezii care nu-și visează altă perenitate decât cea estetică. Le închin celor care, murind, au făcut posibilă și întoarcerea poeziei în sine însăși“.
Atrage atenția în acest text „de întâmpinare“ a cititorului sintagma documente ale memoriei colective: încă o dată Ana Blandiana își judecă lucid versurile, dar și proza de idei. Precizarea poetei e cu atât mai importantă cu cât nici ea n-a fost scutită de contestări violente, de denunțuri în stilul anilor ’50 și chiar mai de înainte, amintind de sinistrele „demascări“ practicate de colaboratorii verzi ai lui „Sfarmă Piatră“ ori „Porunca Vremii“. Poemele din acest volum sunt tipice pentru ceea ce unii au numit literatura rezistenței; poeziile Anei Blandiana, alături de textele și gesturile multor colegi de breaslă – unii exprimându-și deschis protestul, alții, cei mai numeroși, „delegând“ personaje și „voci“ lirice pentru a emite fragmente ale discursului subversiv –, au contribuit la solidarizarea conștiințelor în anii dictaturii; citind astăzi poemele din Arhitectura valurilor, disidența Anei Blandiana relevă încă alte nuanțe ale modalităților prin care literatura română a supraviețuit și dezvăluie o dată mai mult faptul că revoluția ei n-a fost una strigată în genunchi: nu îndurare au cerut scriitorii, ci pedeapsă și neuitare. Tocmai împotriva uitării sunt scrise documentele memoriei colective din Arhitectura valurilor, împotriva tuturor iluziilor cu care un viitor incert, vopsit de unii în toate culorile curcubeului, ar putea ascunde trecutul, lăsându-l să revină altădată, sub alt chip, sub alte zâmbete, cu alte vorbe; fapt semnificativ, primul poem al cărții configurează această temă a neuitării și a veșnicei reîntoarceri la trecut, la ceea ce am fost pentru a vedea limpede ce suntem și, mai ales, ce vom fi: poemul se numește Cursa (1): „Așa o să fac:/ În loc de piatră, oglinda./ Și-n loc de nume,/ O oglindă asemenea./ Va fi ca o cursă/ În care veți cădea/ În sfârșit./ Ce-mi pasă că nimeni nu va mai ști/ Unde-mi este mormântul,/ Când voi vă veți apleca peste el/ Curioși să vedeți/ Al cui poate fi/ Și vă veți vedea/ Pe voi înșivă“: oglinda (piatra, mormântul, numele) reprezintă nu doar suprafața de reflectare a chipului, a efemeridei care se privește acolo, ci spațiul de (re)formare a ființei, locul unde fiecare se poate citi pe sine, cel ce este, în sine, cel ce a fost.
Acest subtil joc descoperind cursa care pândește viața noastră „cât mai cotidiană“ (cu vorba unui cunoscut personaj politic al zilei) își asociază motivul trecerii timpului, element obișnuit al liricii Anei Blandiana; iar neoromantismul este unul dintre faptele identificate demult de critica literară în cărțile poetei. Sferei acestui motiv, care se înscrie în amintita temă a neuitării, i se subsumează, spre deosebire de tratarea sa în alte paradigme poetice, ideea construcției; valurile deconstruiesc o structură pentru a o reformula altfel, mereu alta cu fiecare mișcare: secretul, mirajul și miracolul acestei zbateri, acestui efort al construcției constituie nucleul multor poeme mai cu seamă din prima secțiune a cărții. Nu lucrurile care pier și nici fixitatea dezolantă a eternității sunt mizele poemului, ca la romantici, ci lucrurile care se nasc și sublimul act al construirii, al desăvârșirii acolo unde nimic nu poate fi construit și nimic nu poate fi desăvârșit. O poezie scrisă sub impactul evenimentului, al stării și sentimentului de fiecare zi; dărâmarea (mutarea) unei biserici, aerul irespirabil al cuștii, înlocuitorii de speranță, lanțurile, somnul bont, zilele „fără mâine, fără azi“, umilirea pe „treptele batjocurii“, molozul și valul de spaimă, scrâșnetul de dinți, insultele și neputința, soarele gri și ochelarii „de cătușă“ – atât e prezentul și (mai crud!) atât era atunci viitorul; un infern în care poezia e scrisă împotriva uitării și împotriva năruirii, a sistematizării zidurilor și sufletelor. Cartea Anei Blandiana se citește azi în perspectiva codului împotrivirii, a discursului subversiv care se ascunde atât de voit „stângace“, însă, între coperțile sale. Un poem precum Gol sfâșiat transpune cu exactitate starea poetului și a poeziei; „Puterea de-a alege/ Între a fi implicat/ Și a fi singur/ Curaj de-a opta/ Între suferința țipătului/ Și cea a tăcerii/ Forță în stare să se hotărască/ Între fuga în afară/ Și fuga înlăuntru,/ Tu stăpânești universul/ În care/ Stelele ard/ De nehotărâre./ Gol sfâșiat în două,/ Eternitate duală/ De unde/ Cad jumătăți de rachete/ Și ciozvârte de îngeri“; ieri ca și azi, sensul evoluției poetului și poeziei rămâne ceea ce am numit și la Mircea Dinescu estetica angajării: aici își descoperă poemele Anei Blandiana atât valoarea de documente ale memoriei colective, cât și perenitatea în ordinea valorii estetice.
În 1991 apărea volumul 100 de poeme; iată ce mărturisea atunci Ana Blandiana într-un interviu acordat Tiei Șerbănescu pentru cotidianul „România Liberă“; „Cea mai recentă carte românească este o selecție într-o stare de spirit specială, într-un moment în care am vrut să-mi dovedesc mie însămi, ca atât de legată de mersul istoriei, că pot să exist ca poet în afara acesteia. Este o carte luminoasă conținând în mare măsură poeme de dragoste; o carte blândă – opusă spiritului negru din Arhitectura valurilor – încercând să vadă dincolo de disperarea noastră de zi cu zi“. Întâi de toate aflăm că selecția aparține autoarei înseși; fapt important, pentru că aici se găsesc poeme de la primele volume (Cădere, Requiem, Pietà din cartea din 1969, A treia taină, de exemplu) până la ultimul, Arhitectura valurilor; prezența unor poeme de la vârste lirice deosebite spune multe despre poziția autoarei în propriul câmp literar, față de „locuitorii“ lui, instruind despre anume invariabile ținând de o paradigmă a creației și sensibilității.
Poate că Ana Blandiana va fi intenționat o carte, în adevăr, „opusă spiritului negru“ din Arhitectura valurilor; nu i-a „ieșit“ și nici nu avea cum să-i iasă o asemenea carte pentru că poetul nu poate fi în afara istoriei (sau, poate, n-a fost aici decât utopia de-o clipă a „vârstei de aur“, a întoarcerii la fondul neoromantic al tinerei de douăzeci de ani din Descântec de ploaie). Poemele de maturitate ale Anei Blandiana, dincolo de fiorul neoromantic, rămân ceea ce sunt: documente ale memoriei colective, ca acest celebru Eu cred: „Eu cred că suntem un popor vegetal,/ De unde altfel liniștea/ În care așteptăm desfrunzirea?/ De unde curajul –/ De-a ne da drumul pe topoganul somnului/ Până aproape de moarte,/ Cu siguranță/ Că vom mai fi în stare să ne naștem/ Din nou?/ Eu cred că suntem un popor vegetal –/ Cine-a văzut vreodată/ Un copac revoltându-se?“ Mulți poate își amintesc plăcerea de a citi multiplicat la xerox acest text scăpat de sub foarfecele Cenzurii în revista „Amfiteatru“; mulți își reamintesc fiorul și plăcerea repetate la ascultarea acestui poem spus de Virgil Ierunca și Monica Lovinescu la microfonul „Europei Libere“; întrucât ne-am schimbat de atunci? Mai suntem un popor vegetal?