În perioada autoritară, în anii ’60-’70, apariția generației șaizeciste (neomoderniste) a părut un adevărat miracol. După vidul proletcultist, care a alterat întreaga axiologie estetică, se realiza o punte, o revenire la normalitate, o renaștere. Promotorii acesteia au căpătat aura unor eroi.
Poezia Anei Blandiana este tulburătoare și limpede, sinceră, profundă, esențială, deplină, temeinică. Parcursă, azi, în întregime (Integrala poemelor, Editura Humanitas, București, 2019), ne dă impresia unei construcții continue, urmând o arhitectură echilibrată, zidind în sine, ca în baladă, ființa sensului (cuprinzător și revelator).
Debutul (Persoana întâia plural, 1964) stă sub semnul gingășiei femeii tinere, fremătând de impulsul vieții, armonizându-se freneziei naturii, jubilând de libertatea pe care i-o oferă vârsta. Scrisul este de la început matur, ca și când autoarea ar fi fost conștientă că va scrie pe termen lung.
În Călcâiul vulnerabil (1966) apare o primă trezire din raiul poeziei: conștiența gravității cuvintelor, dualismul lumii, ideea sacrificiului în succesoratul părinți-copii, compasiune pentru cei aflați în impas, gravitația pe care i-o produce casa natală, chiar spectrul morții bântuie câteodată, mai mult ca presupoziție.
Poezia Anei Blandiana se amplifică tematic, se diversifică stilistic, de la o carte la alta (A treia taină – 1969, Cincizeci de poeme – 1970, Octombrie noiembrie decembrie – 1972). Scriitoarea se simte vinovată de tot ceea ce există. Avidă de cunoaștere, răstoarnă cunoscuta afirmație rimbaldiană „Je est un autre” în „Totul este eu însămi” (Legături). Sunt folosite frecvent analogia și metonimia. Plină de entuziasm, poeta trăiește în fiecare zi începutul lumii. Imaginarul ei este inepuizabil, fiecare poem metaforizează o idee, fiecare idee este sensibilizată într-un registru suav. Funcționează uneori fantezia paradoxală: „Ar trebui să ne naștem bătrâni”, „Fiecare trăim două, trei sau chiar patru vieți deodată”, „Întotdeauna toți m-au iubit,/ Cei ce mă urau m-au iubit cel mai tare”. Este susținut un dialog cu o entitate metafizică, „Iubitul meu, Doamne, tatăl și fratele meu”, „împăduritul Dumnezeu”. Cunoașterea poetei este de tip sinestezic, senzațiile multiple producând stări afective, reflexive. Trăsătura importantă a modernismului a fost sublimitatea: ca dovadă a intensității sentimentului, iubiții își doresc să moară „Privin-dune fără-ncetare-n ochi,/ Mult după ce nu vom vedea…” (Dacă ne-am ucide unul pe altul). Paradisul nu e departe de această beatitudine, iar sursa poeticității pare nesfârșită. Îngerii coborâți pe pământ se poartă ca niște copii bezmetici. Poeta este o inițiată, știind ascunzișul tainelor, în plante, în munți, în fenomenele naturii, amânând ieșirea din adolescență, din inocență, fire reflexivă, întrebând, mirându-se, aflată mereu într-o pândă a revelației. Octombrie noiembrie decembrie (1972) reprezintă răstimpul morții aparente, sezonul (blagian) în care semințele așteaptă duh, în care ființa se întoarce spre sine. Neștiutul, ivitul la coliziunea dintre noapte și zi, întunericul străpuns de lumină, momentul în care se înființează fiul din mama sa, în care golul se umple, prezența nedespărțită, ascunsă, icoana vie a întregii lumi, siamezul de care nu ne putem dezlipi vreodată, toată inefabilitatea în care suntem scufundați spiritualizează lirica Anei Blandiana. Poeta lasă loc ambiguității, evocând fie un iubit misterios, fie dragostea pentru divinitate. Se remarcă aptitudinea pentru imaginea plastică, pentru expresivitate. Discursul se avântă în sensuri labirintice, în cascade metaforice, în reverii.
În volumul Somnul din somn (1977), iarna este apocaliptică, natura ostilă, bisericile se înalță în cer, înțesate de credincioși, satul copilăriei a îmbătrânit și-a murit, timpul curge în gol, inutil. Pe de altă parte, este evocată odihna în livada care își dă roadele, toamna împărțită între îmbelșugare și încheierea ciclului vegetal, hârjoana copiilor în munții înmiresmați de otavă, mesajul stenic al naturii, cumințenia morții vegetale.
Tot mai insistent apare tema timpului, în aspectul ei corelativ, naștere-moarte. Dimensiunea dramatică este însă atenuată de atitudinea suav-ludică, precum și de fluxul melodios al versurilor, produs de rimele naturale, uneori asonante. Poeta invidiază fericita lume vegetală, ori a insectelor, dorindu-și condiția acestora. Ea caută autenticitatea întemeietoare, sursa originară: iarba, pământul, pomul înflorit, ochiul, semințele.
Poemele publicate în revista „Amfiteatru“, în 1984, au fost sinucigașe prin cutezanța lor, atrăgând sancțiuni publicației și autoarei, și circulând apoi în samizdat. Poemul Totul este un puzzle alcătuind imaginea României sub dictatură.
În volumul Stea de pradă (1985), poeta este descumpănită de regresul universului, de propria bulversare. Dar răzbate iar uimirea în fața cerului și a pământului, a iubirii, a prezenței nevăzute. De fapt, lumea poetică a Anei Blandiana este făcută după chipul ei: centrul de greutate, interpretul și spectatorul, creatorul omiprezent este eul. Poeta nu iese din sine, din subiectivitate. Gândirea, simțirea, cuvintele, tot imaginarul se învârt, ca niște planete, în jurul sinelui, alcătuind caleidoscopul fascinant al sinelui. Au loc hibridări, transferuri de competențe, antropomorfizări, mutualități între om și obiecte, chiar atunci când se manifestă inefabilul, transcendentul. Procedeul favorit este alegoria. Nimic nu este lăsat la locul său, sensurile sunt camuflate, aduc subtextual înțelesuri culturale, existențiale, filozofice, de o varietate prodigioasă. De asemenea, lumea este un text, ce nu are nume nu există, literele, cuvintele se înscriu în sistemul de semne, de semnale, în ceea ce rămâne.
În Arhitectura valurilor (1990), rolul cuvintelor este luat de oglinzi. Orice început reflectă în sine sfârșitul. Dacă, până aici, poezia Anei Blandiana poate fi asimilată unei estetici eleate, cu o relativă stabilitate, proiectând imuabilități ale vârstei metaforelor, de acum, se manifestă o lirică filozofică, heracliteană, a mișcătoarelor valuri, a curgerii către sfârșit, a orologiului fără ore. Apar degradări ale materiei, invazii de șobolani, suferință. Timpul este abordat în toate direcțiile, în nenăscut, în ancestralitate, în copilărie, chiar în viitor, ordinea lui fiind aleatorie.
În volumul Soarele de apoi (2000), viața apare iluzorie, timpul prezent fiind inexistent. Îngerii sunt fructe îmbătrânite, rămase agățate pe crengile cerului. Dar există certitudinea eternității învierii. De o luciditate monstruoasă este cel cu ochi fără pleoapă, forțat să pătrundă toată realitatea, să suporte binele și răul.
În Refluxul sensurilor (2004) efectele timpului produc mutații grave denaturând înfățișarea lumii. Îngerii sunt decrepiți, murdari, relația dintre om și divin este una posesivă și imperioasă. Pentru a ajunge la înțelegere, omul trebuie să intre într-un vârtej al morților și al învierilor succesive. Filozofia este cea a zădărniciei, a fărăderostului. Elogiază harul seminței, înveșmântată în lumină „fără început și fără sfârșit”. Marea, această „fiară a apocalipsei”, de neoprit, mânându-și hoardele de valuri, mugind asurzitor, este „totuși, nepermis de frumoasă/ Pentru un adevărat sfârșit al lumii…” (O fiară). Poezia Anei Blandiana este, în fond, o confesiune de idei. Poeta se simte angrenată definitiv în tot ceea ce a fost și în tot ceea ce va fi. Cunoașterea este asemenea fluxului și refluxului, descoperire și acoperire, schimbând mereu configurația realității.
Pendulând între credință și nedreptățile care se întâmplă în viață, între modelul etic perfect și realitatea inechitabilă, Ana Blandiana se declară rezidentă în Patria mea A4 (2010) care, desigur, nu este o suprafață, ci o profunzime, o neliniște. Cel mai mult tulbură moartea. Despre arta sa, poeta vorbește ca despre un har și o misiune. Ea moare în scris pentru a învia, se consideră o captivă privilegiată, „ca o gâză prinsă-n chihlimbar,/ În cripta luminoasă de cuvinte” (Chihlimbar), și responsabilă de echilibrul lumii. Confruntarea este între neant și cuvânt.
Cu un titlu explicit, volumul Orologiul fără ore (2016) se ocupă de alienarea timpului, de curgerea mecanică, necronometrată a acestuia, pentru că de pe cadran au fost scoase jaloanele orelor. Tot de domeniul absurdului este scrisul cu alb pe alb. Poeta este dominată de stări deprimante, pe care le administrează cu o logică metaforică, alegorică: viitorul înseamnă moarte, iar viitorul din moarte este o ficțiune. Universul întreg este plin de capcane. Numai natura, copacii nu au grija morții. Mereu este creată o confuzie între veghe și somn, între realitate și iluzie, între amintiri și trăirea nemijlocită. De nesuportat este „singurătatea-n mulțime”.
Ultimul volum cuprins în carte este Variațiuni pe o temă dată (2018). Sunt texte confesive, mărturisiri tandre, epistole adresate celuilalt, complementarului, desprins din unitate, dar nedespărțit. Sunt de o mare intensitate afectivă, perpetuând iubirea dincolo de limită: „Și ce e iubirea dacă nu legea universală de desființare a frontierelor?” (Ce e iubirea).
Lirica Anei Blandiana este copleșitoare, uimitoare, derulându-se ca un fenomen al naturii, acumulând un imaginar prodigios, exprimat printr-un rafinament deosebit și într-o mare diversitate stilistică. Integrala poemelor ne oferă imaginea strălucirii ei, a unei conduite poetice exemplare.